Deloc imprevizibil intr-o perioada (pre?)-electorala, subiectul "autonomie" este vanturat din nou de unii dintre politicienii nostri, piparat cu determinanti cum ar fi "locala", "culturala", "pe baza etnica" si-or mai fi si altii. Protagonistii noii montari a acestei piese clasice sunt, pentru moment, cele doua partide maghiare si antagonistii lor din partidele "romanesti" – nu ca UDMR si Consiliul National Secuiesc n-ar fi la fel de romanesti, daca nu in cuget si simtire, atunci cel putin in practica politica. Probabil ca partidele mai mari isi pregatesc si ele, pentru orice eventualitate, discursul in domeniu.
Repunerea chestiunii pe tapet este de fapt cat se poate de logica in preajma scrutinelor locale, pentru ca despre acest nivel vorbim cand rostim vorba "autonomie". Mai precis, despre dezvoltarea sustenabila a tarii in care traiesc cetatenii romani de etnii diferite, dar cu interesul comun de a micsora cat mai mult distanta pana la autoritatile care au informatiile corecte despre imprejurarile care ii dor si care detin in acelasi timp controlul asupra banilor necesari pentru modificarea in bine a respectivelor circumstante. Bani pe care cetateanul ii scoate din buzunar, ca angajat, mic sau mare intreprinzator – platitori, cu totii, de biruri pentru pusculita Statului. Un stat aflat, geografic, dar mai ales afectiv, atat de departe si cu care nu te poti identifica decat in mod mediat.
Asa cum traseul potecilor este trasat, in mod natural, in timp, de media preferintelor de deplasare ale utilizatorilor, iar "directivele" edililor si chiar cele mai putin arbitrare ale arhitectilor peisagisti nu sunt respectate, tot asa, "tarile" traditionale (cele mai multe etnic romanesti) si "scaunele" medievale (la noi, sasesti sau maghiaro-secuiesti), firele din care este tesut multicolorul covor transilvan, s-au cristalizat de-a lungul secolelor. Ele sunt camerele casei in care au convietuit si continua sa vietuiasca diferitele etnii si religii.
"Experienta" istorica mai mult reusita decat esuata care este Transilvania poate fi de folos judecatii multumita contururilor sale mai pregnante pentru ca sunt contrastant-multicolore. Ea ne poate ajuta in sesizarea unui adevar valabil pentru intreg teritoriul tarii, fara exceptie: oamenii se grupeaza, de regula, dupa afinitati si interese, ambele cu bataie locala, in entitati in care sa se simta confortabil, acasa. Aceste entitati, structurate si in functie de conformatia reliefului si de cursurile apelor, au traversat vicisitudinile Istoriei, devenind caramizile Statului, caruia ii cedeaza anumite prerogative, pentru ca unirea face puterea.
In perioada feudala, distanta dintre autoritati si omul de rand era stabilita uneori dupa regula "sa poata ajunge omul cu jalba, calare, pana la cei carora le sta in putere sa o rezolve si sa se intoarca in aceeasi zi la casa lui". Oricat de rapide ar fi astazi mijloacele de comunicare prin deplasare si oricat de fulgeratoare telecomunicatiile, cetateanul vrea sa se simta stapan pe soarta sa, fara intermediari indepartati, abstracti, care ii mai si folosesc din bani peste ceea ce e trebuincios pentru binele casei mai mari care este tara. O tara care, in definitiv, nu este ea insasi decat una din regiunile marelui stat european – un stat multinational prin excelenta.
Departe de a merita soarta arsilor pe rug pentru credinta lor catalogata drept eretica, cei care isi doresc (si ne doresc!) autonomia gandesc – si vor sa traiasca – un act de credinta in virtutile intoarcerii acasa.
