Guvernul condus de Dacian Cioloş a lansat săptămâna trecută “Pachetul naţional anti-sărăcie”, un plan în 47 de măsuri de combatere a acestui fenomen care macină o parte importantă din populația României. Printre măsurile pe care le-a propus Executivul se numără: creşterea ratei ocupării populaţiei de 20-64 de ani la 70%; 2% din PIB pentru investiţii în cercetare-dezvoltare; reducerea ratei părăsirii timpurii a şcolii la 11,3%, în anul 2020; scăderea numărului celor aflaţi în risc de sărăcie cu cel puţin 580.000.
Programul conține o serie de măsuri pentru copii, printre care „Şcoala – motor de incluziune în zonele defavorizate”, „Şcoala după şcoală”, „A doua şansă” sau „Teach for Romania”. În planul guvernamental se vorbeşte despre măsuri active de ocupare, antreprenoriat rural, urban şi social. Pentru cei care depăşesc 65 de ani, Cabinetul Cioloș introduce noţiunea de “promovare a îmbătrânirii active”. Cât de eficient este acest “pachet național anti-sărăcie” a explicat pentru „România liberă“ analistul economic Sorin Dinu.
Cum vi se pare Pachetul naţional anti-sărăcie lansat de Cabinetul Cioloş?
S.D.: Acest pachet anti-sărăcie este mai degrabă un program de combatere a efectelor sărăciei, nu anti-sărăcie, şi o modalitate prin care, folosind resurse bugetare europene sau naţionale, se creează nişte facilităţi pentru persoanele aflate în această situaţie. Din păcate, problema este combaterea sărăciei pe termen lung, pornind de la fundamentele sărăciei. Unul dintre obiectivele europene este creşterea ratei de ocupare a populaţiei până la 70%. Creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă înseamnă, desigur, crearea de locuri de muncă.
Care este acum nivelul de ocupare a forţei de muncă în România?
S.D.: Rata de activitate în România este de 64-66%. Obiectivul european este să se crească această rată.
Pachetul conține o mulţime de măsuri concrete, punctuale.
S.D.: De exemplu, că se vor da copiilor bani pentru rechizite ori pentru vitamine etc. Acestea nu sunt măsuri de combatere a sărăciei, ci măsuri de uşurare a situaţiei paupere şi de a ajuta oamenii săraci să treacă peste o perioadă grea a vieţii. Despre acelaşi lucru vorbim şi la partea cu îmbătrânirea populaţiei. Cel mai tare mă deranjează aici garanţiile pentru angajaţii vârstnici (n.r., la angajare), care nu au legătură cu competitivitatea companiilor. Nu poţi să dai nici o garanţie unui angajat vârstnic că va rămâne la slujbă dacă nu va fi competitiv.
Pachetul anti-sărăcie duce cumva cu gândul la programul de asistare socială a românilor, de acum 13 ani, al Cabinetului Adrian Năstase, care a fost unul dintre factorii de input ai crizei bugetare din anii 2009–2010. Caz punctual de atunci, de exemplu, este programul “Laptele şi cornul”, care funcţionează şi acum.
S.D.: Există un obiectiv în Strategia Europa 2020, asumată de România, privind abandonul şcolar, rata de ocupare şi reducerea sărăciei pe termen lung, numai că sunt două viziuni diferite: este o viziune pe termen scurt, care este asociată programului acestuia, care, prin măsuri mici şi mărunte, atenuează de fapt efectele sărăciei, dar programul nu are efecte durabile pe termen lung ce ţin de lupta anti-sărăcie. Lupta anti-sărăcie, în ultimă esenţă, înseamnă, repet, ocupare şi locuri de muncă.
Care se realizează prin impulsionarea mediului de afaceri.
S.D.: Discutăm în primul şi în primul rând despre investiţii. Dacă vreţi să discutăm despre investiţii, voi da un exemplu care pe mine mă frapează tot timpul: zona Olteniei va fi lovită de schimbări climatice şi este monoindustrială. Producţia de cărbune este singura activitate productivă de aici.
Oltenia se deşertizează?
S.D.: Deşertizarea ca deşertizarea… ideea este că prin programul de prevenire a schimbărilor climatice (prin reducerea emisiilor de carbon şi decarbonizarea industriilor energetice până în anul 2050) structura economică din zonă se va prăbuşi. Or, pe acolo, prin Oltenia, în lumea reală nu există nici o autostradă, deşi există pe hartă în proiectele europene făcute de noi, pe TEN-T Core. Un astfel de drum ar duce la diversificarea activităţii economice. Există prevăzută o autostradă Lugoj – Caransebeş – Orşova – Drobeta Turnu-Severin – Calafat – Craiova – Alexandria – Bucureşti. E trecută în hârtii, numai că autorităţile noastre, de ani şi ani de zile, nu ştiu de ce, nu au trecut şi la execuţia lucrărilor. Acelaşi lucru putem să-l spunem despre Moldova, altă zonă cunoscută pentru sărăcia ei.
În acest plan guvernamental anti-sărăcie sunt enumerate şi nişte măsuri pentru clasa de mijloc din zona rurală românească.
S.D.: Ceea ce văd aici, pe secţiunea cu clasa de mijloc din zona rurală, este continuarea perpetuării acestei chestiuni cu fermele de semisubzistenţă. Microferme care funcţionează precum cele din pomicultură. Toate acestea nu au cum să meargă aşa. Problema este una de piaţă agricolă. Se pot face câte ferme de subzistenţă dorim. Întrebarea este: cui vor vinde fermierii aceştia produsele pe care le obţin şi la ce preţ?
Trebuie deschisă o piaţă, ar trebui să existe pieţe dedicate.
S.D.: Se poate face acest lucru în anumite zone, dar pentru aceasta ne trebuie un sistem de colectare şi de distribuţie. Dacă nu există acesta, un loc unde se negociază în bloc vânzarea acestor produse, fermele acestea de semisubzistenţă nu le vor putea vinde niciodată. Eventual, foarte puţin pe la piaţă, dar aceasta nu îi ajută foarte mult. Scopul în agricultură nu ar trebui să fie continuarea cu aceste ferme de subzistenţă, ci edificarea unei agriculturi comerciale. Este adevărat că atunci va fi afectată enorm partea de ocupare a forţei de muncă. România are una dintre cele mai mari ponderi ale self – employment-ului, adică a autoocupării forţei de muncă, din Europa: 32%. Self-employment-ul înseamnă, de cele mai multe ori, personal sezonier pentru agricultură şi şomeri, care, într-un fel sau altul, nu-şi găsesc de lucru pe termen lung. Or, eu aici, în acest plan guvernamental, nu văd nici o strategie. Partea aceasta de program este cea care ar trebui să-i ajute pe oamenii aceştia să treacă peste perioada grea în care sunt acum, până se vor vedea efectele celorlalte măsuri, cele pe termen lung.
În Pachetul naţional anti-sărăcie este tratată, pe de altă parte, chestiunea abandonului şcolar.
S.D.: Ca să se reducă abandonul şcolar, prima problemă care trebuie să se pună este “cum să faci să-ţi crească valoarea faptului că ai o şcoală făcută”. Într-o economie în care există diferenţiere de salarii între cei care au şcoală şi cei care nu au şcoală, se poate să reduci abandonul şcolar. La noi însă nu există nici un stimulent ca să faci şcoală. Pentru ce să fac şcoală? Constat că am o diplomă şi nu găsesc de lucru! Aici intră în discuţie partea cu calitatea şcolii. Ce tip de educaţie se dă în şcoală? Astfel, ne întoarcem la partea de investiţii. Există studii multe, făcute la nivelul OECD (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare – n.r.) şi în Statele Unite ale Americii, care pun în vedere tot acest diferenţial de venituri, în funcţie de diferite trepte de educaţie. Trecerea de la un nivel la altul se transformă într-un stimulent pentru individ, că va obţine venituri din ce în ce mai mari.
Iar la capătul acestui lanţ trofic trebuie să existe locuri de muncă.
S.D.: Noi nu avem o economie care creează locuri de muncă.
Mai există un punct în program, referitor la îmbătrânirea activă.
S.D.: Îmbătrânirea activă este iarăşi o altă temă. Una pe care şi-o pune şi Germania, dar altfel. Îmbătrânirea activă în Germania, ca obiectiv, este nu pentru combaterea sărăciei, ci unul dintre elementele care să-i ajute pe germani să-şi menţină forţa de muncă activă, din cauza îmbătrânirii populaţiei.
La noi, se pune problema ca oamenii în vârstă ieşiţi la pensie să rămână activi.
S.D.: Da, dar la ei problema se pune ca omul să-şi amâne, de fapt, ieşirea la pensie, să rămână activ. Un om în etate, dacă e bun profesionist, are un capital de cunoştinţe şi de abilităţi care trebuie să fie transferat către ceva, trebuie folosit de societate. Are legătură cu pregătirea continuă, cu a doua şansă, cu alfabetizarea, digitalizarea etc. Dar, iarăşi, digitalizarea singură nu ştim cum poate să reducă sărăcia.
Ce efect va avea digitalizarea, dacă o privim și din perspectiva acestui plan guvernamental anti-sărăcie?
S.D.: Digitalizarea îţi asigură accesul la nişte reţele sociale sau la diverse produse bancare. Dar digitalizarea nu ajută atât de mult la combaterea sărăciei, aşa cum e structura actuală economică a României. Din contră: introducerea digitalizării în economia românească va crea un efect de reducere a mâinii de lucru prin înlocuirea cu sisteme informatice şi robotizare. Aceasta va elibera forţă de muncă şi va creşte presiunea pe piaţa muncii. Practic, din punct de vedere economic, pe mine m-ar fi interesat strategia pe termen mediu şi lung de combatere a sărăciei.
Ce presupune aceasta?
S.D.: Presupune mai multe modalităţi de dezvoltare a diverselor elemente ale economiei locale. În combaterea sărăciei, cea mai mare importanţă o au autorităţile locale. De-a lungul vremii, în Europa s-au creat tot felul de modalităţi de dezvoltare a economiei locale. Portugalia sau Spania a reuşit să ridice nivelul de trai al unor zone sărace prin dezvoltarea economiei locale. Or, aici ar fi mai degrabă necesară o colaborare concertată între consiliile judeţene şi consiliile locale, pentru crearea de facilităţi pentru dezvoltarea de mici afaceri, însă apoi acestora trebuie să le asiguri accesul la piaţă.
Consiliile judeţene şi locale sunt preocupate acum cu altfel de chestiuni.
S.D.: …Aceste mici afaceri nu au cum să-şi asigure singure accesul la piaţă. Atunci, statul trebuie să le creeze nişte mecanisme, care să funcţioneze corect şi să-i ajute pe producătorii locali să ajungă astfel pe piaţă. Acesta ar fi efectul de combatere a sărăciei. În rest, programul acesta despre care vorbim e o modalitate, pentru care efectele sunt pe termen scurt, de a cheltui nişte bani dintr-un buget, aflat, după părerea mea, din ce în ce mai în derută.
Se vede, la Dacian Cioloş, gândirea de tip Comisia Europeană, pe edificarea de bugete cu obiectiv concret. De exemplu, cantinele sociale.
S.D.: Dar şi cantina socială te ajută, de asemenea, tot ca să treci peste o perioadă de sărăcie extremă. Programul European de Reducere a Populaţiei Aflate în Sărăcie înseamnă că trebuie să creşti veniturile gospodăriei prin resurse economice, astfel încât veniturile să nu se mai încadreze în parametrii daţi ai sărăciei.
Ce părere aveţi despre includerea în Pachetul naţional anti-sărăcie a tematicii incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilităţi?
S.D.: Iarăşi este o problemă. Dacă m-aş duce mâine să-mi iau un carnet de şofer şi aş avea o dizabilitate, de exemplu probleme cu auzul, cei implicaţi în proces nu vor face nici un efort să mă integreze şi îmi vor spune: “Eşti periculos pentru trafic!”. Nu avem dezvoltată această parte a strategiei, nu o văd aici.
Avem un punct cu îngrijirea bătrânilor.
S.D.: Punctul cu îngrijirea bătrânilor nu are legătură cu sărăcia. Apar locuri de muncă, acestea vor fi plătite, pentru ca nişte oameni să se ocupe de acest lucru. Dar, pentru ca să existe cineva care să plătească această muncă, vorbim despre sistemul de asigurări sociale. Aici intrăm în altă discuţie foarte complexă: rata de înlocuire a pensiei cu salariul; cine plăteşte?; cât de eficient este sistemul? Sunt multe elemente structurale, care stau în spatele acestui program, pentru a combate sărăcia, pe care le ştim: cum funcţionează sistemul de sănătate, cel de învăţământ, cum reuşeşte economia să producă locuri de muncă la nivel local.
