Mirel Bănică a petrecut aproape nouă ani studiind în străinătate: masteratul şi doctoratul în Elveţia, studii postdoctorale în Canada şi Franţa. Este specializat în sociologia religiilor, a memoriei şi geopolitică.
A revenit în ţară în 2007. În prezent, are 39 de ani şi este cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române.
În teza dvs. de doctorat analizaţi raportul dintre Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi legionarism. Un subiect românesc cercetat în Elveţia. Cum aşa?
M.B.: E vorba despre un subiect controversat. Nu l-aş fi putut trata în România, fiindcă aici pasiunile adiacente sunt foarte mari. Garda de Fier nu a murit în România, iar BOR, în ansamblu, este un subiect delicat.
Pe mine m-a „salvat” faptul că, în Occident, poţi aborda mai uşor subiecte de acest gen.
Dar mai este posibil astăzi ca mişcări de tipul celei legionare să strângă numeroşi adepţi în România?
M.B.: Orice mişcare „vocaţională”, să zicem, are nevoie de un lider carismatic. El nu a apărut după 1990 şi nici nu cred că va apărea curând. Genul de societate în care trăim nu le mai permite să reziste. Avem mai multe grupuscule extremiste, cărora le-ar trebui un lider federator pentru a deveni o forţă.
Care a fost concluzia cercetării?
M.B.: Au existat mulţi preoţi implicaţi în Mişcarea Legionară. Ca şi acum, era o „supraproducţie” de preoţi, iar cei care nu primeau o parohie erau cei mai vulnerabili ideologic – aceştia au aderat la Mişcarea Legionară. Subiectul este însă extrem de complex.
Ce surse bibliografice aţi folosit, fiind în Elveţia?
M.B.: În Occident accesul la informaţii era mult mai facil. Am citit marii autori care au scris pe subiectul fascismului european.În plus, am avut ca profesori autori importanţi din domeniu – Pierre Milza, de exemplu.
Arhivele BOR din România nu m-au ajutat foarte mult, fiind inaccesibile. Am folosit surse secundare, cum ar fi presa românească a anilor ’30.
BOR e mai puţin transparentă ca biserici din alte regiuni?
M.B.: Peste tot, Biserica ascunde multe secrete, nu e o instituţie seculară, prin natura ei e obligată la prudenţă.
În România, BOR are o dublă problemă memorială, legată de raportul cu legionarismul şi comunismul. Există doar câţiva istorici fideli Bisericii care au un acces mai mare la arhive, producând volume pe bandă rulantă.
Cum e perceput legionarismul românesc în Occident?
M.B.: Există o supraevaluare a Mişcării Legionare româneşti. În mediul academic occidental, România apare acum ca fiind cea de-a treia ţară fascistă din perioada interbelică. Ceea ce nu corespunde realităţii, e accentuat doar un aspect al anilor ’30.
Legiunea nu a fost niciodată cel mai puternic partid din România anilor ’30, atunci am avut o democraţie imperfectă, dar democraţie.
În România e supralicitată latura pozitivă a interbelicului, e idealizat.
M.B.: Am constatat că anii ’30 sunt văzuţi ca o „vârstă de aur” nu doar pentru noi, ci şi pentru alte popoare din regiune – polonezii şi cehii spre exemplu.
E moda anilor ’90, când idealizarea interbelicului venea ca o stare de spirit, o avalanşă în toate, discuţii din toate registrele, care a lăsat urme adânci. Anii ’30 erau clasicismul nostru, generaţia Humanitas, din care fac parte, visa cu ochii deschişi.
Apoi am acceptat că au existat şi fenomene ca Mişcarea Legionară, Holocaustul, Transnistria şamd. Oamenii au asimilat şi aceste evenimente şi au ieşit din moda anilor ’90, cu excepţia unor nostalgici îndârjiţi.
De multe ori, pare că ortodoxia vine la pachet cu ultranaţionalismul. E o regulă?
M.B.: Nu. Există, desigur, o legătură istorică între naţionalism şi Biserică.
În perioada comunistă, Ceauşescu a apelat, cu şiretenia sa „ţărănească”, la tentativa de a recupera BOR din punct de vedere naţionalist – a folosit-o ca marker identitar în anii ’60 şi ’70.
În anii ’90, BOR era parcă ceva mai timidă în spaţiul public, iar după ’95-’98 a reînceput să se impună ca simbol identitar în faţa unei lumi mondializate.
Mondializate şi modernizate. Care este raportul BOR cu modernitatea?
M.B.: BOR compune admirabil de bine raportul cu modernitatea: au un trust de presă, deschide noi biserici acolo unde au emigrat românii etc.
În altă ordine de idei, publicul are o vină în relaţia cu BOR. Astfel, pe de o parte, se cere secularizarea, pe de altă parte, se vrea explicarea miraculosului (din setea de senzaţional). Şi când nu se reuşeşte, tabloidizăm!
Nu-i poţi cere unei Bisericii să fie modernă, în spiritul timpului.
Dar şi la nivel oficial apar constant manifestări antimoderne ale BOR. Spre exemplu, în 2008, au canonizat nişte ţărani iobagi executaţi fiindcă s-au opus unor reforme de la 1763, printre care ieşirea din iobăgie, accesul la şcoală şi eventual (nu obligatoriu) unirea cu Bierica Catolică. Un omagiu adus de BOR atitudinii antimoderne, într-o ţară membră UE*.
Nu pot răspunde la întrebarea dv. Ţine mai degrabă de „memoria lungă” a Bisericii şi de nevoia de legitimare a acesteia prin canonizarea de noi sfinţi naţionali. Biserica greco-catolică, la rândul său, întreţine acest tip de acţiuni, repet, memoriale, doar că ele sunt mai puţin cunoscute de publicul larg.
Conform studiului SOROS 2011, 86% din români susţin predarea religiei în şcoli. Dvs. sunteţi pro sau contra?
M.B.: Răspunsul meu este da, eu sunt pentru predarea acesteia. Direct spus, religia este un ingredient tare, un punct de reper într-o lume globalizată.
E totuşi o materie greu de predat. Trebuie transpusă în limbaj accesibil pentru elevii de generală, iar profesorul trebuie să aibă o dublă pasiune: didactică şi spirituală. Mai greu de găsit, din păcate.
E potrivit să fie predat creştinismul? Cum rămâne cu cei de alte confesiuni?
M.B.: E într-adevăr o problemă. Şi ar putea deveni o problemă şi mai semnificativă în scenariul plauzibil prin care România va ajunge să aibă un salariu mediu care atrage un număr mare de imigranţi. Ce faci atunci? Ce facem cu elevii musulmani? Sunt scenarii pe care încă nu le putem imagina încă, dar viitorul poate rezerva surprize mari.
La nivel de liceu orele ar trebuie să cuprindă şi analiza faptului religios, nu doar o dogmatică edulcorată, pe care elevii nu o acceptă, de multe ori.
Astăzi se vorbeşte foarte mult despre pericolul fundamentalismului islamic. La ce distanţă de acesta se situează ortodoxia, respectiv excesele ortodoxiei?
M.B.: Ceea ce pot să vă spun este că atunci când studiezi sociologia ortodoxiei contemporane, mai de folos par a fi studiile legate de sociologia islamului decât cele legate de catolicismul sau protestantismul occidental.
De ce aţi revenit în România?
M.B.: Sunt îndrăgostit profund de România. Am avut iluzia că pot intra în sistemul universitar, dar nu s-a întâmplat asta. De ce? e un sistem închis, echivalentul poveştii salamului cu soia, transpusă la nivel universitar. Iar eu nu sunt un caz izolat, singur aş putea face o listă consistentă cu numele celor care ar dori să fie în învăţământul superior, dar nu au putut intra din varii motive.
De ce aţi plecat din ţară, la începutul anilor 2000?
M.B.: Am plecat la studii din dorinţa de a face performanţă şi fiindcă mi-am dat seama destul de repede că nivelul academic de aici era îndoielnic.
Totodată, în România, deşi am avut profesori buni, nu am găsit un mentor intelectual. La noi, relaţia dintre profesor şi student este „pulverizată”, nu se mai creează legături, din cauza normelor ddactice foarte numeroase, a profesorilor formaţi în vechiul sistem, şi aşa mai departe.
Publicaţii
2007: „Biserică, Stat, Societate în anii ’30”, Ed. Polirom
2007: „Enervări sau bucuria de a trăi în România”, Ed. Polirom
2007: „Locul celuilalt. Ortodoxia în modernitate”, Ed. Paidea
2010: „Fals jurnal de căpşunar”, Ed. Institutul European
În pregătire: „Ortodoxia noastră: faptul religios contemporan”, Ed. EIKON
*vezi studiul lui Daniel Barbu, publicat aici
