O menajeră filipineză joacă rolul principal dintr-o piesă de teatru despre imigrantele din Filipine care vin să muncească pentru bogații din România. Piesa Produse Domestice este bazată pe o poveste reală, documentată de o echipă de teatru de investigație.
Echipa este formată din oameni de teatru, dar și jurnaliști și sociologi. Au ajuns la concluzia că imigranți din țări asiatice, care visează la o viață mai bună în România, se confruntă cu diverse abuzuri. La fel ca românii care merg la lucru în Spania, Italia sau vestul bogat.
În prezent, peste 750 de străini, majoritatea femei, lucrează oficial ca muncitori domestici pentru români. Mai sunt și cei neînregistrați.
Am discutat cu Ioana Păun, regizor și coordonator al proiectului de teatru despre piesă și bonele filipineze.
De ce ai vrut să faci o piesă despre bonele filipineze din Romania?
Noi suntem obișnuiți să trimitem muncitori în vest. O parte din familia mea a emigrat la începutul anilor 90 în Italia. Toata copilăria mea am auzit poveștile lor, despre munca la negru, ore neplătite, frică, injustiție, epuizare.
În lume există în jur de 100 de milioane de lucrători domestici. Foarte puține state le asigură drepturi. România nu face parte din acele state, aici Inspecția Muncii spune că nu îi consideră angajați – deși au contracte de muncă – și astfel nu veghează să le fie respectate drepturile. Au loc diverse abuzuri. Am vrut să fac publice toate acele abuzuri “discrete” despre care nu află nimeni și care reduc aceste femei la obiecte domestice, puse la discreția și cheremul oricui plătește pentru ele.
Am vrut să arăt ce se întâmplă cu cei care lucrează pentru bogații din România, țara în care până și premierul are menajeră filipineză. Să arăt cum reacționează statul român atunci când, după ce încasează taxe și contribuții sociale pentru acești angajați, se trezesc cu bona la poliție. Le protejează?
Așadar? Le protejează?
Din cercetarea noastră a reieșit că majoritatea filipinezelor aflate în situații problematice își inventează propriile mijloace de a ieși din criză. Sistemul descurajează, prin birocrație accesul la drepturi – de angajat și de cetățean.
Ce inseamnă teatru de investigație?
Atunci când un jurnalist sapă într-un subiect și descoperă fenomene maligne, sapă și mai mult până când poate formula un diagnostic. Apoi scrie un reportaj. În teatru, am tradus într-un mod vizualizabil și expresiv săpăturile făcute în cazul bonelor exotice care lucrează pe teritoriul românesc. Sunt date și informații strânse în peste 3 ani de cercetări realizate de echipa extinsă și colaboratori asociați: Laura Ștefănuț – jurnalist, Ivo Furman – sociolog, Xandra Popescu – scenarist și de mine.
Ai mai făcut așa ceva?
Eu am început să intru în subiect în 2012, în Italia, unde am lucrat cu femei din Filipine, Porto Rico și Brazilia, într-un performance despre lipsa vizibilității lor în domeniul public și politic. Apoi, la Chicago, unde am realizat Economia Disperării, un performance despre îngrijitoarele hispanice, unde am întâlnit-o pe Laura. Ea, ca jurnalistă, cerceta formele de organizare și lobby ale lucrătorilor domestici imigranți din State. A fost o ciocnire uluitoare, pentru două românce care lucrau, în același timp pe același subiect. Am decis să ne unim forțele.
Ce te-a marcat în timpul documentării?
Faptul ca nu poți să nu te implici personal în cazurile cu care ai de-a face. Oricât încerci să tratezi totul ca pe material de laborator, în final ești om și este perfect normal să reacționezi cu sensibilitate la realitățile altora. Am aflat cum un rapper a pus bona fiicei sale să îngenuncheze în mall, în fața tuturor și să își ceară iertare în genunchi pentru că a pierdut căciulița nouă a fetiței. Am aflat cum filipineza care lucra pentru un afacerist făcea pipi pe ea de frică. Am aflat cum un iranian își hărțuia sexual bona. Toate aceste cazuri rămân în spatele ușilor cu clanțe încrustrate cu diamant.
Cum de ai vrut o menajeră filipineză în rolul principal?
Ea știe cel mai bine prin ce trece, și poate ajuta un proiect să nu alunece în exagerări de orice tip. Am vrut să expun publicul la ”exotism”. Și am vrut și să dau ceva înapoi comunității, să aibă reprezentare directă în spectacol. Ynia a avut foarte multe de spus în repetiții. Dar mai mult decat atât, proiectul are în proporție de 90% doar femei. Am vrut sa lucrez cu femei, să combinăm perspectivele mai multor femei în proces și în spectacol.
Ce ți-a atras atenția la Ynia, la audiții?
Am ales o femeie care este o inspirație pentru mine. Nu doar pentru ca are carisma, ci pentru ca nu a plecat capul în fața banilor, a mușchilor sau a autorităților.
Ynia este o apariție specială. Directă. Pătrunzătoare. O să vedeți. Când te privește, te înmoi. Are inteligență scenică. Forță. Prezență. Cântă ca un înger.
Care ți se pare că sunt cele mai mari probleme ale angajaților filipinezi?
Faptul ca sunt marketizați de propriul lor stat ca bunuri obediente, ieftine și cu baterii care nu se termină. Economia din Filipine se bazează pe ei. Apoi, o problemă recurentă, este faptul că mulți angajatori le termină contractele (uneori nici nu le înregistrează) fără să îi notifice. Dacă ești filipineză și rămâi în UE mai mult de 2 luni fără contract, intri in ilegalitate. Unele nu știu că sunt ilegale.
Și ce se întâmplă după ce devin ilegale?
Cea mai mare problemă este ca aparatul de stat, care primește taxe de la ei, eșuează în a-i proteja. Și atunci apare acest OIM (International Organization of Migration) care îi deportează ”voluntar” pe bani europeni și ai statului român. Concluzia este că imigranții nu s-au adaptat. Dar cum poți să te adaptezi la 18 ore de muncă pe zi? Este grețos cum se perpetuează ideea de stat suveran, fortăreață europeană, care, de fapt, își apără pielea de migranții care semnalează abuzurile.
Cum crezi că s-ar putea rezlva problema?
O să propunem soluțiile în cadrul piesei de teatru.
Abordați și probleme ale muncii domestice în general?
Da, fiindcă este feminizată, sub-remunerată, supusă tonurilor și jocurilor de forță ale unor oameni care au senzația ca pot cumpăra până și demnitatea.
Ce impact ți-ar plăcea să aibă piesa?
Vreau ca filipinezele să fie reprezentate public într-un mod realist, nu marketizant. Și vrem să ajutăm comunitatea în a-și găsi niște specialiști pentru situații de criză: avocat și psiholog. Sunt multe situații de criză și au nevoie de asistență juridică. Și încă ceva, mai vreau ca femeile să aibă din ce în ce mai mult de spus. În artă, în jurnalism, în politică. Și în modul în care spațiul privat este conturat.
Produse Domestice se joacă în octombrie și noiembrie în cadrul cubului WASP.
Echipa care a documentat povestea este formată din: Ioana Păun (regizoare), Xandra Popescu (scenaristă), Laura Ștefănuț (jurnalistă), Cătălin Rulea (artist, compozitor).
CV IOANA PĂUN
Ioana Păun este doctorandă și predă la Universitatea Națională de Teatru și Film. A absolvit masterul la Goldsmiths, University of London, iar majoritatea proiectelor artistice le-a realizat în străinătate. Printre cele mai cuoscute proiecte ale sale se numără All workers go to heaven (Theatre Royal Stratford East, Londra 2012), Economia Disperării (Muzeul Mexican din Chicago 2013), Indicele de Indignare (Letca Nouă și MNAC 2013).
