Sasha Ichim are 29 de ani, s-a născut fată, dar se simte băiat de când se ştie. A terminat inginerie aerospaţială şi se află în faza de transformare fizică, a început tratamentul cu testosteron, dar se teme cel mai mult că în final va avea barbă şi că numele din buletin îi va rămâne tot feminin. Fostul ambasador american, Michael Guest, primul diplomat din SUA care şi-a asumat public orientarea homosexuală, a susţinut recent o videoconferinţă cu reprezentanţii comunităţii LGBT (Lesbiene, Gay, Bisexuali şi Transsexuali) în care a povestit despre situaţiile incomode pe care le-a traversat şi în care i-a încurajat pe cei prezenţi să-şi apere drepturile. Printre participanţi s-a numărat şi Sasha Ichim, unul dintre fondatorii organizaţiei TRANSform, dedicată sprijinirii transsexualilor. În interviul pentru „România liberă“, Ichim explică situaţiile dificile prin care a trecut şi complicaţiile pe care le au persoanele transgender din România.
Când v-aţi dat seama că identitatea dvs. de gen nu corespunde cu cea din certificatul de naştere, din buletin sau din paşaport?
S.I.: Mi-a fost foarte greu să înţeleg definiţia de identitate de gen, pentru că m-am simţit la genul masculin de mic copil. Am o soră mai mare şi mama ne purta la fel: aceeaşi tunsoare, aceleaşi haine, aceleaşi jucării. Din momentul în care am început să am păreri, cam de pe la 4 ani, am rugat-o pe mama mea să mă tundă, iar mama a fost foarte înţelegătoare şi m-a tuns.
Există vreun motiv sau aveţi vreo explicaţie pentru faptul că v-aţi simţit băiat?
S.I.: Pur şi simplu aşa m-am simţit.
Unii transsexuali sunt astfel din cauză că au un sex incert.
S.I.: Nu e cazul meu. Eu nu am avut un sex incert, lucrurile pentru mine sunt clare: sunt un bărbat de 29 de ani şi toată viaţa mea m-am comportat ca un băiat. Când veneam de la joacă, ciufulit, plin de noroi sau de praf, părinţii mei glumeau şi mă întrebau dacă nu vreau să-mi facă operaţie de schimbare de sex. Răspunsul meu era instantaneu: da, fiindcă voiam să fiu la fel ca băieţelul cu care mă jucam.
În adolescenţă cum s-au schimbat lucrurile?
S.I.: Am continuat să mă port ca un băiat, dar au fost şi perioade când a trebuit să mă conformez normelor societăţii şi am încercat să-mi dau şansa să mă văd cu băieţi, deşi orientarea mea sexuală era către fete. Deci sunt heterosexual, aş putea însă spune că am avut o perioadă când am fost homosexual.
În acelaşi timp vă plăceau fetele.
S.I.: Da, în adolescenţă le făceam curte colegelor mele, eram foarte galant şi le duceam flori. Dacă aş fi fost un bărbat cisgender ar fi fost mai simplu. Toată adolescenţa mea m-am lovit de replica „Păcat că nu eşti băiat“ din partea fetelor de care îmi plăcea, deci copiii sunt mult mai deschişi să vadă omul, şi nu genul, dar, fiind constrânşi de normele sociale, se comportă şi ei greşit.
Când spuneţi că aţi avut relaţii homosexuale se poate înţelege că aveaţi relaţii cu fete?
S.I.: Nu, când spun că am avut relaţii homosexuale înseamnă că am avut relaţii cu băieţi, dar au fost sporadice. În liceu, când toată lumea avea prieten/prietenă, iubit/iubită, pe cineva cu care să se ţină de mână şi să meargă prin ploaie, am vrut şi eu, dar fetele nu se uitau la mine la modul acela. Poate că nu m-aş mai fi îndreptat către băieţi dacă fetele şi-ar fi dat seama că nu e nimic rău să fii împreună cu cineva ca mine.
Deşi eraţi fată, consideraţi relaţiile cu băieţii drept homosexuale.
S.I.: Să vă explic, eu sunt bărbat.
V-aţi asumat acest gen, dar v-aţi născut cu genul feminin.
S.I.: Nu contează cum m-am născut, contează cum sunt şi mai ales cum mă văd: eu mă văd ca fiind un bărbat ca oricare alt bărbat din lumea asta, indiferent că este cisgender sau transgender.
Care e diferenţa între cisgender şi transgender?
S.I.: Transgender înseamnă o persoană care nu se identifică cu sexul biologic – unii doresc şi o schimbare pe plan fizic care să-i facă să corespundă cât mai îndeaproape cu genul dorit –, iar cisgender înseamnă o persoană care se identifică cu sexul biologic. Există însă şi transsexuali care nu vor să-şi modifice atributele fizice. Le place cum arată, numai că nu se simt la genul respectiv.
Cu fetele cum au fost experienţele?
S.I.: De la 20 de ani mi-am asumat identitatea masculină şi am decis că pot să am şi relaţii serioase, poate chiar puţin înainte de 20 de ani, când m-am şi îndrăgostit prima oară altfel decât înainte.
Era fată?
S.I.: Da şi norocul meu a fost că şi ea s-a îndrăgostit de mine, fiindcă până atunci doar eu mă îndrăgosteam de ele.
Din punctul ei de vedere era o relaţie homosexuală?
S.I.: Din punctul ei de vedere era o relaţie. Ne iubeam. Am avut şi probleme, pentru că stăteam într-o zonă mai rău-famată a Bucureştiului, la un moment dat câţiva oameni au sărit la noi fiindcă ne ţineam de mână pe stradă. Am avut mare noroc, pentru că ea făcuse karate. Bărbăţia mea a fost pusă la îndoială un pic, dar nu m-am lăsat şi m-am bătut şi eu.
Când v-aţi hotărât că trebuie să faceţi o operaţie?
S.I.: Mă gândeam eu demult la această soluţie, dar nu ştiam care sunt paşii, nu avem informaţii, nu cunoşteam oameni la fel ca mine şi nu ştiam de organizaţia Accept. Când eram mic, visam că mă trezesc a doua zi dimineaţă şi este tot ce trebuie să fie acolo unde trebuie să fie. Abia astă-vară am ajuns la Accept printr-o întâmplare şi am început să vorbesc cu Irina Niţă, directoarea asociaţiei. Într-una din discuţiile noastre am văzut pe biroul ei un articol cu o fată trans, care îşi luase actele şi se pregătea să meargă în Thailanda pentru operaţie. De fapt, nu-şi luase actele, fiindcă în România te obligă să ai ceva-ul în pantaloni ca să-ţi dea documente cu nume de băiat sau de fată. Irina Niţă mi-a spus atunci că este vorba despre o fată transgender, adică despre o femeie care a fost prinsă într-un corp de bărbat şi acum a reuşit să evadeze. În acel moment mi-am dat seama că e ceva cu care mă identific.
Deci v-aţi întâlnit cu directoarea de la Accept. Ce-a urmat?
S.I.: Am aflat cu această ocazie că suntem mai mulţi, că nu sunt singur. De exemplu, nu ştiam nimic despre tratamentele cu hormoni şi nu înţelegeam cum fetele trans arătau atât de bine. N-aş fi pierdut 10 ani din viaţă dacă aş fi ştiut că pot lua testosteron. Aşa a luat naştere şi TRANSform, care este un grup de iniţiativă şi suport pentru persoanele transgender: un grup informal, bazat pe voluntariat şi menit să informeze tinerii ca mine, dar şi familiile acestora, despre ce înseamnă să fii transgender.
Aveţi un site?
S.I.: Vom avea, lucrez la el, dar, cum n-am mai făcut niciodată site-uri până acum, lucrez mai greu. Mai este transgen.ro, care aparţine de Accept. Noi încercăm să le oferim tot suportul şi experienţa noastră tuturor celor care au nevoie, pentru că rata de sinucideri printre persoanele trans este destul de ridicată. Cunosc fete transgender, despre care nimeni n-ar bănui altceva, care au încă în buletin CNP-ul care începe cu 1 şi persoanele astea sunt puse în situaţii penibile şi traumatizante, iar de aici există paşi mici către dorinţa de a nu mai trăi. Eu abia aştept să merg să-mi schimb buletinul atunci când îmi va expira, până atunci trăsăturile mele vor fi mult mai masculine şi, în plus, voi intra şi în comunitatea bărboşilor – pentru că asta îmi doresc – şi am să vă împărtăşesc atunci şi experienţele mele.
Aţi început tratamentul hormonal?
S.I.: Da, am făcut deja prima injecţie cu testosteron, dar endocrinologul cu care lucrăm, o doamnă foarte pricepută, nu-ţi dă tratamentul decât după ce ai raportul de la medicul psihiatru. Eu am discutat deja cu doctorul psihiatru, singurul care se ocupă de astfel de probleme, care pregăteşte acum raportul, mi-am făcut şi analizele, iar pe baza tuturor acestor documente endocrinologul îmi prescrie doza de testosteron.
Un singur psihiatru e specializat în problemele transsexualilor?
S.I.: Da, doar unul care şi doreşte să facă ceva pentru noi.
Care sunt riscurile acestui tratament cu hormoni masculini?
S.I.: Nu sunt riscuri mari dacă ai grijă de tine. Sigur că poţi să cheleşti sau te poţi trezi că-ţi creşte păr pe spate, dar nu e chiar aşa de grav. Probabil, dacă ai probleme mai grave trebuie să iei doze mai mici, dar nu e interzis.
Cât durează acest tratament?
S.I.: Toată viaţa. Dacă l-ai început, nu-l poţi abandona şi într-adevăr există unele riscuri pentru băieţii transgender, iar pentru fetele transgender nu cunosc. Cred că e la fel ca în cazul fetelor cisgender care iau anticoncepţionale. Eu am avut o prietenă foarte dragă care a murit din cauza unui cheag de sânge ce i-a urcat spre inimă. Cheagul s-a format de la anticoncepţionale, sedentarism, tutun şi cafea – cel puţin aşa au spus cei de la IML. Unele fete transgender îşi pun viaţa în pericol fiindcă îşi administrează singure tratamentul şi nu conştientizează cât de important este să-ţi faci analizele periodic şi să verifici cu un medic endocrinolog starea de sănătate şi evoluţia hormonilor.
Deci aţi început tratamentul cu hormoni. Care e următoarea etapă?
S.I.: Următorul pas este să-mi scot actele. Dacă aş avea bani, aş face imediat şi o operaţie de mastectomie (îndepărtare a sânilor) şi înlăturare a ovarelor.
Tratamentul cu hormoni nu va fi de ajutor?
S.I.: Ba da, dar nu mă aştept să se usuce şi să cadă. Tratamentul cu hormoni mă va ajuta să am spatele mai mare, şoldurile mai mici şi să scap în general de atributele feminine.
Cât v-ar costa o mastectomie?
S.I.: Din câte am înţeles, la noi în ţară ar putea fi şi 2.000 de euro, dar nu ştiu dacă sunt medicii pregătiţi să facă mastectomii pentru persoanele trans. Ei au experienţă în cazurile femeilor ce au cancer la sân, dar în cazul unui tip trans cred că trebuie să aibă grijă să nu taie şi din muşchi, şi în general să ştie să construiască un piept masculin. Şi pentru că tot am vorbit de riscuri mai devreme, mi-am amintit că există riscul de cancer la ovare pentru un tip trans care se află în tratament cu testosteron, deoarece acestea se pot atrofia, deci trebuie luată în calcul extirparea lor în primii doi ani de tratament hormonal. Evident că cel mai bun sfat este să-ţi verifici des starea de sănătate.
Ce-ar mai urma?
S.I.: Se poate face şi operaţia de înlăturare a vaginului şi un fel de faloplastie: din cauza testosteronului, clitorisul se transformă într-un micropenis şi printr-o primă operaţie se poate modela spre a fi mai aproape, ca aspect, de cel natural. Dar în străinătate sunt foarte scumpe astfel de operaţii, iar în România e un singur medic care le face, însă nu are deocamdată experienţa necesară, iar eu nu vreau să fiu cobaiul lui.
Vă doriţi această operaţie?
S.I.: Da, dar e prea scumpă şi nu-mi permit. Chiar dacă aş avea banii necesari, aş prefera să-i cumpăr sorei mele o casă, sau mie, sau oricui are nevoie. Sau aş pune banii deoparte pentru inseminare artificială, fiindcă aş vrea să fiu tată. Aş prefera să folosesc banii pentru aşa ceva decât pentru ceva care atârnă între picioare. Eu cred că interacţionez cu oamenii cu sufletul, cu creierul, cu cine sunt eu, nu cu pantalonii în vine.
Familia dvs. cum a reacţionat când a aflat că vreţi să treceţi la alt sex?
S.I.: Sora mea cea mică a aflat prima şi mi-a spus doar să o iert dacă uneori mi se va adresa la genul feminin. Apoi i-am spus mamei, care m-a sunat de ziua mea şi mi-a spus: „Ai fost o fată frumoasă, dar vei fi un băiat şi mai frumos“. A fost cel mai frumos cadou pe care l-aş fi putut primi, chiar mai frumos decât o sumă de bani pentru schimbarea corpului. E foarte important că am familia în spatele meu.
Tatăl dvs. cum a primit vestea?
S.I.: Mi-a fost mai greu să-i spun şi am început pe ocolite, iar el m-a întrebat direct: „Ce vrei, Motane – că el aşa îmi spune – vrei să-ţi faci operaţie de schimbare de sex?“. I-am spus „da“ şi el mi-a răspuns simplu: „Bine“.
Prietenii dvs. ştiu despre tranziţia pe care o pregătiţi?
S.I.: Da, mi-am anunţat şi managerul de la muncă, deşi n-am avut foarte mult timp să-i explic. I-am spus şi şefei mele directe, dar pentru ea nu a fost o surpriză, ştia despre transgenderism, bănuia că sunt trans şi mă susţine.
Deci la birou nu aveţi probleme.
S.I.: Nu, deocamdată. Dar tranziţia e mai complicată, cu testosteron voi arăta altfel: caracteristicile feţei se schimbă, vocea se îngroaşă şi la un moment dat voi apărea cu barbă, deşi pe e-mailul meu e un nume de fată. Când voi merge la toaletă voi avea mereu o dilemă. Deja mi-e ruşine de colegele mele că le folosesc toaleta, deşi de multe ori merg cu un etaj mai jos să folosesc toaleta bărbaţilor, fiindcă acolo nu mă ştie nimeni. În afară, pentru ca persoanele trans să nu aibă probleme s-au făcut toalete unisex.
Cum veţi face cu numele?
S.I.: E nevoie de un proces. În România nu există o legislaţie, iar dacă judecătorului nu-i convine ceva mă poate trimite la IML –Institutul de Medicină Legală, iar acolo te tratează ca pe un cobai şi te monitorizează trei ani de zile, iar dacă ceva nu le convine acelor „specialişti“, care însă nu au nici o specializare legată de persoanele trans, îţi pot pune beţe în roate în legătură cu actele. Practic, la IML trebuie să decidă că nu eşti psihopat. Nu e clar de ce au nevoie de trei ani pentru a-şi da seama dacă eşti sau nu cu adevărat o persoană transgender.
Unde lucraţi?
S.I.: La Hewlett Packard, sunt în echipa de business support.
La videoconferinţa cu fostul ambasador american Guest, l-aţi întrebat cum să faceţi să vă descurcaţi în hăţişul prejudecăţilor. Vă folosesc sfaturile lui?
S.I.: Da, l-am întrebat pentru că uneori se întâmplă lucruri îngrozitoare, de pildă, un judecător din Câmpina a scris într-o sentinţă că persoanele trans sunt nişte monştri, iar pentru asta îi vom face o reclamaţie la CNCD în mod cert. Avem nevoie de sfatul ambasadorului Guest: ne-a spus că trebuie să apelăm la organizaţiile din afara ţării, fiindcă avem nevoie de informaţii şi lobby, de doctori, de psihologi şi de sprijin.