„Crizele de după criză. O lume fără busolă și fără hegemon“, publicată anul acesta, este o carte care examinează câteva dintre fenomenele şi trăsăturile perioadei pe care o trăim.
Mi-ar plăcea să fiu eu pesimist, iar evoluţia lucrurilor să mă contrazică, susține profesorul Paul Dobrescu, specialist în globalizare și lumi emergente, într-un interviu pentru „România liberă“. Expertul afirmă că dezindustrializarea din România nu este numai o mare greșeală economică, este și o mare greșeală socială; este, dacă vreţi, o acţiune cu un impact major asupra interesului naţional.
Cum să înţelegem titlul lucrării dumneavoastră? Criza este în spatele sau în fața noastră?
Paul Dobrescu: Criza este și în spate, dar și în față. Mi-e teamă că este mai ales în față. Trebuie să deosebim momentul de apogeu, vârful crizei, care a fost depășit, și perioada post-criză, care se prelungește și cunoaşte alte manifestări. Vom fi confruntați cu toate problemele cronicizate dinainte de criză – demografice, ecologice, sociale –, la care se adaugă cele generate sau amplificate de criză. În timpul crizei, s-au tipărit bani pentru a sprijini băncile şi alte companii economice. E rău că s-au tipărit bani? Nimeni cu judecată sănătoasă nu poate contesta această măsură. Altminteri, se putea repeta Marea Recesiune din 1929-1933. Deci, tratamentul aplicat a prevenit repetarea unei mari recesiuni şi a ajutat la depăşirea momentului de vârf al crizei. Ceea ce a fost extrem de important. Când spun că nu s-a terminat criza nu vreau să zugrăvesc o atmosferă sumbră, dar nici nu vreau să credem că acum zburdăm pe câmpii, pentru că nu este deloc așa. Fiecare țară mai puternic încercată de criză are acum o datorie care oscilează în jurul mărimii PIB-ului respectivei ţări. Dacă ai în spate o raniță cu greutatea propriului corp nu mai poți înainta cu viteza cu care ai merge dacă nu ai avea o asemenea greutate sau ai avea una mai mică. Iată marea problemă cu care se confruntă lumea de astăzi: procesul de refacere de după criză este lent şi dezamăgitor.
Subtitlul lucrării nu este neapărat o sursă de optimism. Este, într-adevăr, lumea de astăzi o lume fără busolă şi fără hegemon?
P.D.: Este suficient să observăm ceea ce se întâmplă, viteza cu care se succed crizele aproape pe fiecare meridian al lumii. Priviţi la Orientul Mijlociu, priviţi la Europa, priviţi chiar la America! Ascensiunea lui Donald Trump este un fenomen sociologic care nu poate fi înţeles în afara efectelor crizei, a frustrărilor pe care criza le-a indus în rândul unor importante segmente ale populaţiei.
Putem vorbi despre posibilitatea scurtării perioadei post criză şi, implicit, a diminuării suferinţei?
P.D.: Vestea rea este că scade, în termeni relativi desigur, cererea mondială. Ceea ce ridică foarte mari probleme pentru procesul de refacere economică. Relansarea economică se cere precedată de o relansare a cererii. Or, tocmai aceasta bate pasul pe loc. Dezvoltarea economică se izbeşte ca de un zid de absenţa cererii. Bătălia pentru pieţe va reprezenta dominanta anilor ce vin. În timpul crizei, cum am spus, s-au tipărit bani. Dar cererea nu poate fi “tipărită”, nu poate fi amplificată în afara creşterii puterii de cumpărare a cetăţeanului, în afara dez-voltării economice a ţărilor. Că recunoaştem sau nu, lumea se află în acest impas. Nu există creştere economică pentru că nu există suficientă cerere mondială, nu există suficientă cerere mondială pentru că nu există creştere economică. Mărimea datoriilor devine o problemă foarte importantă a creşterii economice, pentru că se proiectează pe un asemenea fundal.
Dar mai poate trăi cineva fără datorii în ziua de azi?
P.D.: Nu mă pronunț împotriva datoriilor. Ele reprezintă un adevărat mecanism al funcţionării economiei de piaţă. Problema este pentru ce faci datoria și cu ce mijloace te pregătești să o achiți sau să-i faci față. Dacă te împrumuţi pentru a iniţia o afacere, dacă afacerea respectivă este bine fundamentată, atunci totul este în regulă. Datoria va putea fi achitată din derularea afacerii respective. Marea dramă este că împrumuturile au fost făcute, în principal, pentru consum, nu pentru dezvoltarea unor activități economice rentabile. Iar în timpul crizei, datoriile făcute de către bănci şi companii au fost trecute la datoria publică. Deci au fost transferate pe umerii cetăţenilor obişnuiţi. Prin urmare, cineva a făcut -datoriile şi altcineva trebuie să le plătească. De aici se vor naşte multe, foarte multe probleme în perioada următoare. Viitorul ne apare înnegurat, într-o anumită măsură chiar confiscat…
Nu cumva proiectaţi o lumină accentuat pesimistă -asupra anilor ce vin, perioadei -post-criză?
P.D.: Mi-ar plăcea să fiu eu pesimist iar evoluţia lucrurilor să mă contrazică. În acest moment, eu cred chiar că lucrarea “Crizele de după criză” este uşor edulcorată faţă de ceea ce vedem că se întâmplă efectiv în viaţă. În momentul publicării lucrării (mai a.c.) nu avusese loc Brexit, nici ascensiunea lui Trump (cu posibilitatea chiar de a câştiga alegerile), nici evenimentele din Turcia, nici multe altele. Suferinţa mare a societăţii dezvoltate este că adâncirea inegalităţii nu a fost deloc oprită. Dimpotrivă, continuă să se accentueze. Lucrul cu totul nou este nu doar că ine-galitatea din interiorul ţărilor se accentuează, ci ia proporţii inegalitatea dintre ţări. Ceea ce va face ca tensiunea şi instabilitatea să devină caracteristici ale vieţii internaţionale. Inegalitatea va alimenta instabilitatea la nivel naţional, dar şi la cel internaţional. Să ne imaginăm ce se va întâmpla când cele două tipuri de instabilitate se vor întâlni. Vorbim cu o anumită uşurinţă despre excedentul comercial al unor ţări. De pildă, al Germaniei, care se ridică la cca 300 de miliarde dolari. Acest excedent se face pe seama cuiva. Ca Germania să obţină un asemenea surplus, este necesar ca alte ţări să înregistreze minusuri, deficite comerciale. Care nu mai pot fi recuperate sau vor fi recuperate foarte, foarte greu. Lumea de mâine va fi dominată de câteva “Germanii” (de câteva ţări mari exportatoare) şi de numeroase “Grecii”, de ţări cu mari deficite comerciale, din ce în ce mai greu de recuperat.
Criza din 2008-2009 nu a fost prevăzută deloc?
P.D.: Din păcate, nu! În 2008, regina Elisabeth II a făcut o vizită la London School of Economics, prilej cu care a întrebat simplu: Cum de nimeni nu a văzut că vine criza? Le-au trebuit eminenţilor specialişti de aici şase luni de zile ca să întocmească o scrisoare în care îşi cereau scuze pentru „eşecul imaginaţiei colective”. Traducem acum o carte, “Sfârșitul alchimiei” de Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei chiar în perioada crizei. Autorul englez afirmă clar că băncile au avut contribuția lor la această criză, însă rădăcina adevărată a seismului se află în viața economică. Prin urmare, dacă vrem să nu ne îndreptăm către o altă criză, trebuie să ne întoarcem cu fața la viața economică și să refacem relația naturală dintre sistemul bancar și sistemul pe care el trebuie să-l servească, sistemul economic. Prin urmare, îndemnul autorului britanic – să refacem ansamblul, să coborâm la nivelul rădăcinilor crizei, care sunt economice şi sociale, nu doar bancare – este de o actualitate de netăgăduit. Altminteri, o altă criză va veni peste noi. Indiscutabil, mult mai dureroasă.
Ca să ai o economie sănătoasă trebuie, mai întâi, să produci, pentru a putea exporta. Noi mai producem ceva?
P.D.: Da, noi ca țară mai producem, dar a avut loc un -proces de dezindustrializare -foarte costisitor. Poate că industria de dinainte de 1989 era supradimensionată și uneori nerentabilă, dar ea ar fi trebuit redimensionată, nu distrusă. Suntem printre primele țări din Europa care, având petrol, am pus pe picioare un tip de prelucrare a lui, aveam tradiție, aveam specialiști foarte buni, aveam piețe de desfacere. Când ieși în lume, cu ce te prezinți? Cu ce ai mai bun; de exemplu, cu industria petrolului, unde exista o tradiţie de 150 de ani. Cum să înstrăinezi (sau să amputezi) această industrie care este un element esenţial al filonului nostru identitar din punct de vedere economic? Cum să ai printre cele mai bune condiţii din Europa pentru agricultură, iar noi să desfiinţăm uzinele de tractoare şi de utilaj agricol? Unde a fost statul român şi cum a văzut el cu adevărat viitorul ţării?
Mai este o chestiune la care țin foarte tare și care se va verifica în perioada următoare. Să luăm un exemplu: la Sălaj existau câteva intreprinderi industriale. Niște oameni cu mintea îngustă au zis că este mai rentabil să se cumpere produsele respective din străinătate. O fi, dar în momentul în care cumperi de la tine, îți mărești piața internă, iar banul rămâne înăuntru. Abraham Lincoln spunea: când cumpărăm produse fabricate în străinatate noi rămânem cu produsul, iar străinii cu banii. Când cumpărăm produse fabricate în ţară, rămânem atât cu produsul, cât şi cu banii. E posibil ca din punct de vedere strict economic să nu fie rentabilă o fabrică sau alta. Dar ea trebuie ajutată să devină rentabilă, nu desfiinţată. Pentru că apare imediat întrebarea: ce faci cu oamenii de acolo? Dacă adăugăm şi costul social al desfiinţării, vom vedea că era mult mai bine să fi investit pentru a moderniza şi rentabiliza şi nu să fi apelat cu atâta uşurinţă la desfiinţare. Nu poți avea economie competitivă fără industrie, cum nu poţi atinge un nivel de instrucţie şi modernitate socială fără industrie. Dezindustrializarea nu este numai o mare greșeală economică, este și o mare greșeală socială; este, dacă vreţi, o acţiune cu un impact major asupra interesului naţional.
Considerați că această criză, consecințele ei, ar putea conduce la o rescriere a geografiei globului?
P.D.: E posibil. Din criza de acum am ieșit mai repede decât din cea din 1029-1933, s-a evitat o mare depresie, dar este o perioadă de incertitudine și de încordare care nu trebuie să ne scape. Acum, pentru a cita titlul unei cărţi recente avem de-a face cu un război purtat cu alte mijloace. Un război, în esenţa lui economic. În carte spun că, acum, în lume există trei mari conflicte cu valoare strategică, geopolitică. Cel din Ucraina, important, pentru că este la granița dintre lumea dezvoltată și Rusia. Rusia se ridică. E adevărat că în Rusia este sărăcie, dar istoria acestei ţări arată că există o mare disponibilitate la suferinţă, atunci când în joc sunt scopuri pe care ţara le consideră foarte importante. Conflictul din Ucraina este important şi pentru că somează, într-un anume fel, Uniunea să-şi precizeze şi chiar să-şi regândească priorităţile. Poate părea paradoxal, dar acest conflict are rolul său în prefacerea vizibilă a relaţiilor dintre Uniune şi SUA.
Al doilea mare conflict este cel din Orientul Mijlociu, extrem de complicat, durabil, în care toată lumea e implicată și nimeni nu are un cuvânt decisiv. Atât de complicate sunt lucrurile în regiune încât, în momentul de faţă, nimeni nu cred că poate prevedea o -anume evoluţie a lor. Ceea ce s-a întâmplat în Turcia în ulti-mele săptămâni învederează acest lucru. O -anume clarificare poate interveni după încheie-rea alegerilor în SUA.
Al treilea, şi cel mai important după părerea noastră, este cel din Marea Chinei de Sud. Este pentru prima dată când China și America sunt față în față. Marea Chinei de Sud, cu o suprafaţă echivalentă cu zece Mediterane, are o importanță stategică ieşită din comun. Evoluţia conflictului va fi decisă de puterea protagoniştilor, dar, considerăm, că şi de calitatea alianţelor. Este cumva o situaţie paradoxală, în care miza este hotărâtă de puterile secunde din regiune şi de poziţia lor.
Spuneţi că dezvoltarea nu se primeşte cadou…
P.D.: Da, şi o spun cu năduf! Dezvoltarea nu pică din ceruri şi îi ocoleşte pe cei care sunt obişnuiţi să se legene cu iluzii (cum facem, de multe ori, noi). Dezvoltarea este ca o torţă a cărei flacără este întreţinută de efort, de disponibilitate la efort, chiar la sacrificii, şi de dorinţa de a o înmâna generaţiilor care vin cu sufletul împăcat: am făcut tot ce am putut pentru a propulsa dezvoltarea. Generaţia care a condus România în perioada ultimilor 26 de ani poate răspunde afirmativ la această întrebare? Dacă ar fi după noi, am recomanda tututor românilor o “bibliografie obligatorie”: exemplul întruchipat de evoluţia Coreii de Sud. Când ne vom apropia măcar de acest exemplu, de voinţa şi determinarea pe care le include, atunci vom putea vorbi despre dezvoltarea României.
CV
Paul Dobrescu este profesor la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA, București. Este preocupat de evoluția globalizării, ridicarea lumii emergente, reaşezarea puterilor globale. A scris, printre altele: Mass media, puterea fără contraputere (2002, în colaborare), Geopolitica (2003), Viclenia globalizării. Asaltul asupra puterii americane (2010), Un deceniu cât un secol. Secolul lumii emergente (2013, distinsă cu premiul „Henri H. Stahl“ al Academiei Române), La ruse de la mondialisation (L’Harmattan, 2015).
