Trăim într-o perioadă instabilă din punct de vedere al securității mondiale, o perioadă în care atacurile teroriste pot apărea oricând și oriunde. Cele mai multe atentate nu pot fi prevenite, chiar dacă există informații despre posibile locuri în care ar putea avea loc sau despre atentatori și modul lor de acțiune. Altele pot fi măcar amânate îndeajuns de mult, încât să nu existe victime omenești sau măcar numărul acestora să fie diminuat. În cel de-al doilea caz, reușita acțiunii depinde foarte mult de metodele de negociere cu teroriștii.
România liberă a vorbit cu trei negociatori ai Serviciului Român de Informații (SRI) despre crizele teroriste și cum pot fi amânate deciziile celor care vor să împrăștie teroare pentru o cauză politică, religioasă sau chiar personală. Pentru a le proteja identitatea, le vom dezvălui doar prenumele: Ștefan, Iulian și Tudor.
România liberă: Ce este un negociator? Cum ajunge un om obișnuit să fie negociator?
Ștefan: Un negociator în situații de criză este o persoană care vrea și încearcă să ajute la ieșirea dintr-o situație de criză pe cale pașnică, pe calea dialogului. În principiu, noi credem că oricine poate să devină negociator. Bineînteles, că trebuie să ai și anumite calități native, anumite înclinații naturale spre acest tip de comunicare. Poate cea mai importantă este disponibilitatea de a asculta pe celălalt, de-a dori să-l înțelegi și să-l ajuți. Apoi, trebuie să înveți cum să asculți o persoană, astfel încât aceasta să nu se simtă judecată. Abilitățile de negociator se pot dobândi prin antrenament, în timp. Ca să te pregătești ca negociator, ai la dispoziție tot timpul din lume. Viața însăși este cel mai bun loc de antrenament pentru un negociator. În orice moment al vieții noastre, ne aflăm într-un continuu proces de negociere. Fie că suntem cu familia, prietenii sau colegii de la muncă, există la un moment dat, un anumit schimb, de idei, de cerințe, de nevoi. Pentru situațiile de criză teroristă, însă, trebuie ceva mai mult. Urmăm în permanență stagii de pregătire alături de partenerii noștri interni și internaționali.
Rl: Cu ce parteneri colaborați cel mai des?
Iulian: Avem diverse stagii de pregătire cu parteneri europeni și non-europeni. În special, cu cei ale căror structuri de negociere au în spate zeci de ani de experiență, probată în sute de cazuri rezolvate. Încercăm să învățăm de la cei mai buni și totodată să transmitem expertiza noastră colegilor negociatori din alte structuri.
Apreciem, în special, eforturile colegilor negociatori din cadrul Poliției Capitalei, cu care avem o colaborare strânsă. Aceștia sunt profesioniști adevărați și au o cazuistică bogată cu persoane care amenință că se sinucid, cu baricadați sau protestatari. Îi susținem atunci când ne solicită ajutorul, le oferim tot suportul – în limitele legalității și ale competențelor – și învățăm împreună cu ei din toate aceste cazuri, în dorința de a fi cu toții mai buni și mai eficienți în ceea ce facem. Considerăm că suntem o adevărată familie – comunitatea negociatorilor în situații de criză din România. Ne întâlnim periodic pentru a ne antrena împreună, pentru a avea un limbaj profesional comun și pentru a ne cunoaște cât mai bine – pe noi înșine și munca pe care o facem.
Rl: Este nevoie de studii speciale pentru a fi negociator? Poate Facultatea de Psihologie?
Tudor: Are și absolvirea unei unități de învățământ superior importanța ei. Ajută, însă totul se reduce până la urmă disponibilitatea ta ca persoană să faci acest lucru. Există nenumărate cursuri de negociere pe care noi le-am urmat cu diverși parteneri mult mai experimentați ca noi, am învățat diverse procedee și tehnici, dar regula de aur rămâne în continuare disponibilitatea de-a asculta și flexibilitatea. În negociere, nu este permis să fii rigid, nu poți urma ad-literam o prelegere, ci totul trebuie să fie creativ, dinamic și adaptat contextului.
La fel de mult contează sinceritatea. Nu mințim și nu credem că poți influența pe cineva păcălindu-l. Minciuna nu poate clădi încredere, iar relația dintre negociator și interlocutor se bazează pe încredere. Negocierea nu este manipulare și suntem dușmani declarați ai mitului potrivit căruia, prin negociere “îl vrăjești”, „îl duci cu vorba”. Schimbarea deciziei cuiva prin negociere este una asumată, conștientă și benefică. Aceasta salvează vieți!
Cunoștințele de psihologie sunt foarte utile unui negociator, dar nu confundăm lucrurile. Negociatorii negociază, nu consiliază psihologic. Noi nu mergem să-i rezolvăm problema de natură psihologică sau psihiatrică, noi suntem acolo pentru a ajuta la soluționarea unei situații de criză pe cale pașnică. Ajută să ai cunoștințe în domeniu, însă problemele psihologice sau psihiatrice nu se rezolvă în timpul unei negocieri. Acestea necesită o terapie ulterioară, care poate dura uneori ani de zile. Ne-ar plăcea să avem acest timp în negociere, dar nu-l vom avea niciodată. Din domeniul vast al psihologiei, noi folosim cu precădere ramura comunicării. Nu este vorba despre orice tip de comunicare. Nu este comunicare publică, nu este o negociere comercială, ci o comunicare cu persoane în criză. Fiecare dintre noi învață să comunice din viața de zi cu zi, de când ne naștem până când murim.
Rl: Ce calități trebuie să aibă, de fapt, un bun negociator? Care sunt domeniile pe care ar trebui să le stăpânească cel mai bine?
Iulian: Un bun negociator trebuie să fie flexibil, să aibă în permanență dorința de a se dezvolta, în special pe linia comunicării și să nu aibă prejudecăți. Un negociator bun trebuie să-și controleze foarte bine emoțiile. Cine nu-și poate controla propriile emoții, nu le poate controla pe ale celorlați. Iar dacă nu identifici corect emoția, nu ai cum s-o gestionezi.
Munca de negociere este o muncă de echipă. Este greu ca o persoană să fie foarte bine pregătită în toate domeniile. Din acest motiv această meserie se practică în echipă . O echipa completă de negociere este una destul de complexă cuprinzând specialiști din multe domenii. În această echipă avem psihiatri, psihologi, translatori, specialiști pe anumite spații culturale, pentru că în negociere nu poți pleca cu pretenția că le știi pe toate. Dacă plecăm cu presupuneri și prejudecăți s-ar putea ca lucrurile să nu iasă bine. Este foarte important să ai cât mai mulți specialiști în echipă. Bineînțeles că mulți dintre acești specialiști sunt membri “part time” ai echipei, fiind solicitați punctual, atunci când este nevoie de expertiza lor. Noi, ca negociatori, purtăm dialogul propriu-zis și totodată coordonăm această echipă în ceea ce numim procesul de negociere.
Rl: Cum putem defini de fapt negocierea cu infractorii/teroriștii?
Tudor: Negocierea este metoda prin care noi ajutăm unul sau mai mulți subiecți în rezolvarea unei crize, generată sau nu de subiect, pe cale pașnică. În negocierea adevărată și eficientă, nu faci decât să ajuți subiectul să se repoziționeze față de cauza care a determinat situația de criză. Este arta de a-l determina pe celălalt să găsească și o altă variantă de rezolvare a problemei lui.
Poate că subiectul nu-și dorește mereu să ia ostatici, să se sinucidă sau să se detoneze. Doar s-a ajuns la un punct, la un maximum, când el ia aceste decizii. Este un punct maxim al unei stări. Nu înseamnă că toată viața și-a dorit să facă acest lucru.
Rl: Ce se întâmplă atunci când subiectul solicită diverse bunuri materiale pentru a elibera ostatici? Ce lucruri nu se pot negocia niciodată?
Ștefan: Atâta timp cât există comunicare, există și negociere. Nu există lucruri care nu se pot negocia. Se negociază orice. Bineînțeles, factorii de decizie se află în afara ariei de negociere, factori care pot fi la nivel de instituție sau la nivel național. Noi putem să vă asigurăm că negocierea are rolul de a comunica eficient, pe toate palierele, astfel incât decidenții să aibă posibilitatea de a lua cele mai oportune decizii, în cunostință de cauză.
Rl: Există totuși cazuri când ceva ce nu s-a putut negocia?
Iulian: Plecăm de la premisa că orice se poate negocia. Sunt însă și cazuri în care negocierea merge foarte greu sau se poate bloca, fie din cauza interlocutorului, fie din cauza neprofesionalismului echipei de negociere, fie din cauza unor decidenți care ignoră capacitatea echipei de negociere de a oferi consultanță pe parcursul managementului unei crize. Am în minte acum atentatul de la Munchen, din 1972. O personalitate politică de atunci a afirmat public că ”noi nu negociem cu teroriștii”. Ca urmare atacatorii au devenit, din deținători de ostatici, teroriști sinucigași. Totul s-a transformat într-un masacru. A fost o lecție de învățat. Niciodată echipa nu pleacă cu gândul că ceva nu se negociază. Orice este important pentru interlocutorul meu, este important și pentru mine. Eu nu merg la negociere cu agenda mea. Eu iau agenda celui cu care mă întâlnesc. Dacă el vrea să vorbim despre luna de pe cer, de exemplu, despre ea vom vorbi. Până la urmă decizia de finalizare pe cale pașnică a unei situații de criză este în totalitate a celui care a produs criza. Și uneori, pentru a lua această decizie e nevoie de ajutorul negociatorului.
Vă putem da, ca exemplu, o situație din cazuistica internațională care demonstrează cât de mult (atât în termeni temporali, cât și cantitativi) se poate negocia într-o criză. Este un caz de școală, am putea spune, o luare de ostatici celebră, care a avut loc în anul 1997, la Ambasada Japoniei din Peru. Este un caz care a durat peste trei luni, timp în care s-a negociat aproape continuu, obținându-se, prin negociere, eliberarea a peste 500 de ostatici. Chiar dacă, ulterior, decizia factorilor competenți a fost una de intervenție tactică, considerăm că acest caz este relevant pentru a demonstra că negocierea salvează vieți!
Rl: Sunt pregătite structurile de negociere să facă față unor cazuri care s-ar putea produce în România?
Tudor: Niciodată nu știi până unde faci față și unde te depășește situația. Noi credem că suntem la un nivel suficient de bun încât să facem față unei situații de criză. Însă crizele teroriste pot fi extrem de variate. Nu vrem să fim aroganți. Noi vom face ceea ce trebuie făcut.
Rl: Având în vedere situațiile de criză din Franța și, mai nou, exploziile de la Bruxelles, cum se poate gestiona o astfel de situație de criză? Se poate negocia cu un atentator sinucigaș?
Ștefan: Noi plecăm de la bun început de la premisa că în orice situație de criză se poate negocia. Practic este vorba de o setare mentală, de o golire de orice prejudecată. Bineînțeles că cel mai rău scenariu este atunci când subiectul este sinucigaș. Automat principiile negocierii și modul de abordare este altul. Dorința noastră este să negociem și încercăm să ajutăm inclusiv astfel de persoane care, aparent, nu mai au nimic de pierdut. În atentatele sinucigașe, teroriștii acționează de obicei în baza unei idelogii. În mintea lor cred că doar prin sinucidere (detonarea explozibilului aflat asupra lui) se poate rezolva o problemă religioasă, de exemplu, sau poate să determine anumite instituții sau state să acționeze în direcția impusă de el. Cum se poate negocia cu un astfel de atentator care stă cu degetul pe detonator?
Iulian: Mizăm mult pe faptul că, întotdeauna instinctul de conservare primează. Într-un accident, de exemplu, ultimul instinct al șoferului este să-și ferească propriul trup, chiar dacă în dreapta sau în spate sunt copiii. Orice terorist este în primul rând un om. Avem încredere că și la o astfel de persoană instinctul de conservare poate învinge. Noi încercăm doar să trecem la conștientizarea acestui instinct. Îi transmitem că indiferent de motivația sa, personală sau ideologică, îl putem ajuta. Oamenii ajung în astfel de situații fără să facă o analiză logică, rațională a gestului lor. De cele mai multe ori sunt conduși fie de niște emoții puternice provocate recent, fie de convingeri ideologice construite în timp, tot pe fundamentul unor labilități emoționale (celebrele “spălări de creiere”). În primul caz e puțin mai simplu deoarece emoția este încă “crudă”, o putem identifica mai ușor și îl putem face să o conștientizeze.
Parabola evoluției emoțiilor nu este una liniară. Noi toți, atunci când suntem încărcați emoțional, avem un moment de creștere, un moment maxim și un moment de descreștere. Dacă prin negociere avem timpul necesar de a parcurge acest flux, automat se va ajunge și la o eliberare de aceste emoții. De această încărcătură negativă.
Dacă vorbim de o încărcătură ideologică a gestului său, este puțin mai greu dar nu este imposibil. Emoțiile care au stat la baza radicalizării sunt mai greu de identificat, de găsit în istoricul persoanei și totodată, ea însăși nu este niciodată conștientă de ele. Atunci munca echipei de negociere este una complexă, care presupune răbdare, disponibilitate, profesionalism și … timp!
Rl: Există o “cheie a succesului” sau o „regulă de aur” în negocierea cu sinucigașii?
Ștefan: O să vă spun o regulă de aur a negocierii în orice tip de criză cu persoane care intenționează să se sinucidă. Se vorbește despre moarte. În ciuda credinței comune, conform căreia nu este bine să vorbești despre moarte cu o persoană care amenință că se sinucide, experiența noastră și a partenerilor cu care colaborăm a demonstrat contrariul. Când s-a ajuns la “ultima soluție”, nu mai este timp și nici indicat să “băgăm gunoiul sub preș”. Cauza declanșatoare a unei astfel de decizii este cu siguranță foarte puternică, serioasă și, cel putin pentru persoana în cauză, este cea mai importantă din lume. La o astfel de persoană nu te poți duce să-i spui cât de frumoasă este viața și că trebuie trăită. Dar nici nu poți răscoli prea mult cauza suicidului pentru că mărești riscul. Atunci singura soluție este să vorbești despre prezent. Ce se întâmplă, de fapt, în acest moment? Niciun sinucigaș nu se gândește foarte mult la cum va decurge procesul morții sale: durere, imaginea cadavrului, probabilitatea ca tentativa să eșueze și să rămână doar invalid pe viață, imaginea trupului său după momentul sinuciderii etc. Conștientizarea tuturor acestor aspecte ar putea să ajute. Oricât de paradoxal ar părea, cazuistica a relevat faptul că mulți atentatori sinucigași au fost foarte sensibili la subiecte legate de durere, eșecul tentativei sau imaginea lor după moarte. Oricine merită să trăiască trăiască și oricine are pe cineva sau ceva pentru care merită să trăiască. Suntem realiști și știm că de multe ori această decizie este ireversibilă, dar nu renunțăm la speranță niciodată. Uneori e suficient dacă obținem amânarea deciziei finale. Orice minut în plus e un minut câștigat pentru viață, o șansă în plus de schimbare.
Rl: Există și femei în echipa de negociere?
Tudor: Bineînțeles că da. Echipa de negociere nu este un club al bărbaților. Vă putem spune însă că sunt situații în care aparteneța de gen a negociatorului este esențială în rezolvarea crizei. Situații în care negociatorul principal, cel care poartă dialogul propriu-zis, trebuie să fie de un anumit gen, în funcție de contextul cultural, ideologic sau religios din care vine interlocutorul, sau în funcție de conjunctura concretă a crizei. Nu facem discriminări de niciun fel și nu avem prejudecăți, dar încercăm de fiecare dată să ne adaptăm, pe cât posibil, la nevoile celui cu care trebuie să vorbim. Uneori, aceste nevoi pot include și un anumit gen al negociatorului.
