Mioara Roman trăieşte cu nostalgie şi nelinişte furtuna revoluţionară care s-a abutut năprasnic asupra lumii islamice. Totul a început în Tunisia, apoi revoltele s-au extins în Egipt, Yemen, Bahrain şi Libia. Mai nou, oamenii protestează la Damasc, în Siria, o ţară despre care se spunea că este mai greu de contaminat şi mai sigură. Pentru un specialist în istoria şi limba arabă, care a cunoscult mulţi oameni importanţi din regiune, precum temutul lider libian Muammar Gaddfi, palestinianul Yasser Arafat sau Habib Burghiba, primul preşedinte al Tunisiei, doamna Roman vede cu totul altfel revoltele din spaţiul islamic.
Cum l-aţi cunoscut pe Habib Burghiba, primul preşedinte al Tunisiei?
În anii ’70 lucram la Radio Bucureşti Internaţional şi eram şefa secţiei de limba arabă. Era o perioadă când România era mai deschisă. Atunci i-am luat interviu lui Burghiba, preşedintele Tunisiei şi primul care a modernizat ţara. În sensul că, spre deosebire de restul ţărilor arabe, partidul Neo-Destour – al cărui lider era Burghiba – a implemantat o serie de reforme începând din 1960.
În arabă „destour” înseamnă constituţie. Femeile au primit drept de vot, poligamia a fost desfiinţată şi 25 % din PIB a ajuns la educaţie. Acesta a fost motivul pentru care Tunisia a devenit o ţară mult mai deschisă decât restul ţărilor arabe.
Apoi, colonialismul francez a fost mai nuanţat, pentru că ei au şi problema asta a imigraţiei din Nordul Africii. Statele arabe s-au creat în forma modernă de azi după al Doilea Război Mondial. Mai întâi au fost califat, apoi au făcut parte din Imperiul Otoman, după care au fost colonizate de francezi şi britanici.
În anii ’50 a apărut mişcarea coloneilor, care au jucat un rol foarte important în ţările arabe şi în cele africane. De ce? Pentru că aveau studii la Londra şi la Paris şi erau oameni mai evoluaţi, care au vrut ceva pentru ţara lor.
Burghiba a venit atunci în România şi a dat interviu la televiziune în limba frenceză şi unul în limba arabă la radio, pe care i l-am luat eu. Îmi amintesc că nu a ştiut să spună îngrăşăminte chimice în arabă şi i-am suflat, aşa că m-a remarcat. Mi-a şi acordat o bursă.
Dar pe Muammar Gaddafi?
În 1970 am plecat în Libia să prezint un documentar despre România în limba arabă.
Prezentam România cu munţi, ape, înţelegi tu… Gaddafi era un bărbat foarte şarmant şi instruit, cu studii la Universitatea Arabă şi, din câte ştiu eu, cu Academia Militară la Londra.
A venit personal să ne ia de la aeroport cu maşina. Era singur, îmbrăcat în uniformă militară. Şi-a cerut scuze în limba engleză, iar eu i-am răspuns în arabă. Nu uita că era şeful statului şi a venit personal şi neînsoţit de gărzi personale.
Gaddafi era un lider inteligent, care a făcut destule pentru ţara lui. Dar, având în vedere resursele, te aşteptai să evolueze într-o anumită direcţie.
A încercat să organizeze Libia pe o structură tradiţională, musulmană, ca să nu aibă probleme. Aşa a ajuns la Jamahirie, ceea ce în limba arabă înseamă „masă”, şi este de fapt un sistem tribal tradiţional, în care meritocraţia joacă un rol principal. Ştii, noi spunem uşor dispreţuitor trib, dar tribul promovează ideea de comunitate, unde şeful e ales pentru meritele lui.
Gaddafi a încercat de-a lungul timpului să treacă la un comportament social, comunitar, care să îl apropie mai mult de islam. Dar a mers pe formula asta excentrică. Occidentul însă a greşit pentru că l-a tolerat. M-a şocat faptul că trupele lui speciale libiene au fost pregătite de englezi. Noi, europenii şi cei din America de Nord, avem o problemă cu felul în care înţelegem Orientul şi avem tendinţa să nu-i tratăm ca pe celălalt. Ceea ce e o greşeală. În primul rând, arabii au fost veriga care a legat lumea antică de renaştere.
Aveţi o legătură strânsă cu lumea arabă. Cum aţi ajuns la ea?
Tata a contribuit mult la deschiderea multor ambasade din lumea arabă. S-a ocupat de asta din 1945 până în 1965. A deschis ambasadele de la Cairo, Bagdad, Alger, Tunis, Mali. Tate era un diplomat clasic, tradiţional. În 1939 şi-a făcut studiile la Geneva şi avea deja un doctorat în sociologie la Cluj. Nu era un aparatcik. Credea că diplomaţia e o chestie în care trebuie să faci legături economice, comerciale, culturale.
Apoi, în anii ’60 a înfiinţat catedre de geologie, de petrol şi de gaze în mai multe ţări arabe.
Au fost sute de profesori români în anii aceia, de liceu şi de universitate, care predau în ţările din Africa de Nord. La un moment dat se născuse şi ideea unui gazoduct Algeria – România, dar nu a vrut tovarăşul. Aşa că l-au facut italienii.
Ce părere aveţi despre politica lui Ceuşescu în regiune?
Ceauşescu n-a făcut decât să moştenească deschiderea externă. În aprilie 1964 s-a ţinut plenara în România care a marcat ruptura noastră de C.A.E.R. La acea plenară tata a dezvoltat ideea că noi trebuie să luăm know-how din Occident şi resurse din Orient. Din pacate, după ’90 relaţiile astea au fost prost gestionate, mai ales că trebuia să tragem mai mult spre Statele Unite.
La sfârşitul lui februarie 1990 am plecat în calitate de consilier al Ministerului de Externe în ţările arabe pentru că eram prietenă bună cu Abdelaziz Buteflika, care a ajuns preşedintele Algeriei, îl cunoşteam pe preşedintelele Ligii Arabe şi pe ministrul de externe din Egipt. A fost un turneu de bune oficii, în care am încercat să le explic că vrem să ne păstrăm legăturile cu ei.
Cum vedeţi Libia de acum?
Libia e o ţară cu o populaţie mică, între cinci şi şase milioane, cu un venit destul de mare. Am văzut diverse cifre, între 130 de miliarde şi 150 de miliarde de dolari.
Gaddafi a făcut câte ceva, conform lumii islamice. Religia musulmană are la bază ideea de solidaritate în comunitate, de unde nimeni nu este exclus. Pe de-o parte, libienii au şi ei acum acces la ce este în lume, iar pe de altă parte, este o ţară mult rămasă în urmă.
Este o ţară de păstori. Deşi au şosele şi câteva spitale bune, la ei nu există prevenţie medicală, nu au o cultură de masă. Nu au reuşit să facă nici măcar cât au reuşit tunisienii.
Cineva mi-a povestit recent că a construit case în Libia şi propietarii au intrat cu oile în casă. Libia nu a evoluat în sensul clasic al modernizării.
Dacă Libia este o ţară cu venituri mari, de ce nu a reuşit Gaddafi să facă mai mult?
Pentru că a pierdut simţul realităţii şi pe parcurs a devenit iresponsabil. Eu am o teorie: cine conduce o ţară mai mult de 15 ani intră în paranoia şi în megalomanie automat. Iar Libia nu este o ţară cu o tradiţie enormă precum Egiptul, care a fost permanent fruntea lumii arabe. Bine, noi le spunem tuturor arabi pentru că vorbesc araba, însă etnic sunt diferiţi.
Egiptenii sunt hamiţi, iar libienii sunt berberi. Mai mult, Libia are nişte graniţe relative şi există pericolul ruperii în două. Tripolitania în nord-vest şi Cyrenaica în est. Ei oricum au fost uniţi în 1951 de către regele Idris, deci târziu. Problema în Libia este destul de mare. Se tem puţin şi tunisienii, pentru că mulţi libieni au dat năvală la graniţă.
Era necesară intervenţia străină în Libia?
Nu mă pricep la tema asta şi nici nu sunt genul care să facă analiză politică la orice. Există ideea de suveranitate naţională, iar la noi este foarte puternică. Neamestecul în treburile interne ale unei ţări e foarte important. Dar care este preţul suveraniţăţii? În clipa în care un şef de stat trage cu tunu în cetăţenii lui, cum a făcut şi Ceauşescu, ce rămâne de făcut? Oricum, nu cred că Gaddafi are cine ştie ce armată.
Şi ce soluţie credeţi că se va adopta în Libia, dacă Gaddafi va fi înlăturat?
Nu ştiu exact, dar cred că Occidentul şi mai ales Statele Unite nu au înţeles foarte bine lumea islamică, mă refer la cei opt ani de neoconservatorism. Acum, de când cu democraţii lui Obama, lucrurile s-au mai îndreptat. Însă strategia americană a fost foarte deficitară în zonă atunci (n.r. în timpul preşedintelui W. Bush), pentru că nu prea au înţeles lumea islamică.
De pildă, când începi un război în Irak, este inevitabil să nu ajungi la un conflict între şiiţi şi suniţi acolo. În 1948, după întemeierea statului Israel, care era un lucru necesar, conflictul dintre palestinieni şi israelieni avea cu caracter teritorial şi naţional. Asta cu religia a apărut după 1979, când a avut loc revoluţia islamică din Iran. Lucru care s-a întâmplat tot dintr-o neîndemânare a americanilor, care sunt responsabili că nu au înţeles situaţia de acolo.
Americanii credeau că modernizarea Iranului se va face prin muzică şi chestii din aste. Dar Iranul era atunci o ţară cu o populaţie majoritar analfabetă. E adevărat că în centrul Teheranului lumea era pro occidentală, dar în alte părţi situaţia statea altfel. După crearea komenismului din Iran s-a născut şi mişcarea Hezbollah. De altfel, conţinutul religios în aceste conflicte a venit şi pe fondul faptului că ţările arabe nu au reuşit cu socialismul, cu pan-arabismul şi cu naţionalismul. Aşa că islamismul cu care credeau că vor progresa. Puţină lume ştie că primul lider teroris important din lumea arabă era doctor George Habash, care era creştin ortodox. El era şeful Frontului Popular de Eliberare a Palestinei, un medic pediatru de la Beirut.
Ce credeţi despre partidele islamice din aceste ţări?
Fraţii musulmani s-au format în 1928 pentru a lupta împotriva colonialismului, în care cuvântul islam dădea identitate. Deci nu era o mişcare strict religioasă. Ei sunt suniţi, care nu au cler, precum şiiţii.
Să ştii că în ţările arabe s-au încercat tot felul de forme de guvernare. Coloneii au încercat forme de socialism, deşi unii le numesc chiar comunism. Dar nu le-a ieşit. În sensul că nu s-a creat o societate de bunăstare pentru toată lumea. Toată lumea vorbeşte despre petrolul din ţările arabe, însă măreţia acestei lumi a fost cu mult înainte de petrol.
Cum vedeţi restul ţărilor arabe din Nordul Africii?
Tunisia este o ţară cu o populaţie mult mai educată, iar legăturile ei cu Franţa au fost foarte puternice. Franţa a organizat aici sistemul de învăţământ, situaţia este diferită. Apoi, mulţi tunisieni au avut mare succes în Franţa, ca scriitori şi artişti. Nu uita că din Algeria, Maroc şi Tunisia sunt foarte mulţi imigranţi care trăiesc în Franţa şi care contribuie cu foarte multe miliarde la buget prin munca lor.
Colonialismul francez a fost atât de puternic, că într-un fel au deznaţionalizat populaţia, cum este în Algeria. Mulţi algerieni vorbesc numai limba franceză acum, pentru că Franţa şi-a menţinut foarte mult timp dominaţia şi au făcut din Algeria un fel de département d’Outre-mer . În Algeria locuiau peste un milion de francezi. Legătura dintre Franţa şi Algeria este foarte puternică, pentru că mulţi algerieni aveau dublă cetăţenie şi au luptat în al doilea Război Mondial.
Participarea activa a Româniai la conflictul din Libia va creşte pericolul terorist, cum se speculează?
Nu ştiu dacă putem vorbi despre asta. Noi totuşi am avut multe lucruri în comun cu lumea arabă. Aici au fost mulţi studenţi, sunt multe casătorii mixte şi aşa mai departe. Uită-te la câte a realizat aici doctorul Arafat. Problema gravă este cât timp o să dureze conflictul acolo şi câţi oameni o să moară.
Ce nu mai înţelegem noi despre lumea islamică în general, este că pentru ei războiul este o stare de fapt. Cum mergem noi la cosit, aşa merg ei la luptă.Asta mai ales în Afganistan. Vezi şi campaniile de acolo şi pe cea din Irak. În 1842 Afganistanul i-au învins fără drept de apel pe englezi. Apoi i-au bătut pe ruşi. Ştiu, lumea spune că americanii sunt foarte bine pregătiţi, ceea ce este adevărat, dar nu pentru acel tip de război.