Discuţiile cu un om care şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii artei au harul de a-ţi deschide noi orizonturi, care te ajută, prin vastitatea lor, să scapi de cenuşiul cotidian.
Cătălin Ionescu Arbore, directorul Operei Naţionale Bucuresti, este unul din acei oratori fermecători care pot converti orice sceptic la credinţă în puterea salvatoare a uneia din cele mai complexe forme de artă scenică: spectacolul de operă.
Intr-un interviu acordat pentru „România Liberă”, Cătălin Ionescu Arbore a vorbit despre statutul Operei în cultura şi societatea autohtone, despre greutăţile pe care le întâmpină instituţiile culturale atunci când vor să se promoveze şi, nu în ultimul rând, despre modul în care arta poate salva un popor de la dispariţie.
Stagiunea aceasta este foarte bogată. Cum aţi ales spectacolele care fac parte din ea?
Ne străduim de ani de zile să aducem în faţa publicului spectacole deosebite, intr-o paletă cât mai diversă. Vrem să găsim formule pentru ca aceste spectacole să fie cât mai atractive pentru public; să explice şi să spună ceva folosind elemente variate, de la frumuseţea imaginii până la gândirea specială pe care o propune spectacolul. Publicul de acum 10 ani gândea intr-un fel, publicul de azi are altă mentalitate şi altă educaţie. El consideră că a sta în faţa unui ecran şi a naviga pe internet este mai comod şi mai atractiv; crede că, astfel, poate vedea ceva ce nimeni nu vede. Cu toate acestea, nimic nu se compară cu fiorul şi trăirea directe pe care le are un spectator când intra în sala.
Care sunt spectacolele-vedetă din această stagiune?
O mare realizare am avut-o anul trecut cu Lohengrin, la Festivalul George Enescu. Este un spectacol în care toate eforturile pe care le-am depus au fost însemnate, dar rezultatul este extraordinar şi face cineste oricărei mari scene a lumii. Repertoriul wagnerian se lărgeşte cu încă o lucrare şi publicul iubitor are ocazia să se revadă cu Wagner, pe care l-a cam uitat în ultimii 20 de ani. Anul trecut am mai avut o premieră specială. Este vorba despre un spectacol mai puţin cunoscut de public: Bădărănii, a compozitorului Ermanno Wolf-Ferrari, după o piesă a lui Carlo Goldoni. Este o bijuterie muzicală şi o comedie savuroasă. Publicul are nevoie de comedie, ca să se destindă, să râdă şi să plece regenerat acasă.
Vorbiţi-ne şi despre reluarea spectacolului „Mefistofele”, o adevărată super-producţie.
Am reluat una din producţiile care au avut mare succes în 2004. Mefistofele este o super-producţie, un spectacol mai puţin jucat în România, dar cunoscut peste tot în lume pentru momentele de glorie pe care le-a creat pentru cântăreţi. Spectacolul oferă teatrului posibilitatea de a-şi desfăşura forţele artistice, iar soliştii au ocazia să-şi etaleze talentul. Este o producţie minunată care declanşează un adevărat catharsis în rândul spectatorilor, care se ridică singuri în picioare şi aplaudă frenetic, datorită beatitudinii acumulate pe parcursul serii.
Mulţi oameni consideră că trebuie să fii un connoisseur ca să vii la Opera. Sunteţi de acord cu ei?
Nu cred că publicul „informat” este atât de necesar intr-o sala de spectacol. El face parte dintr-o categorie mică: oamenii avizaţi. Dacă am lucra pentru publicul „avizat”, ne-am limita şi am restrânge aria de adresabilitate. Noi vrem ca toată lumea să se poată bucura de operă! Mă refer aici şi la cei care îşi pun, din capul locului, piedici, de felul: „Nu mă duc la spectacol, pentru că nu o să înţeleg nimic”. Au încercat ei vreodată să vină? Am fost martor la momente când sceptici, care participau pentru prima dată la un spectacol de opera, constatau că sunt fermecaţi. Aceştia au declarat că, dacă asta înseamnă, de fapt, opera, atunci le place mult şi vor reveni.
Există tineri care nu merg la opera pentru că au o viziune livrescă asupra spectacolului. Îşi închipuie că trebuie să vină îmbrăcaţi la patru ace şi se simt intimidaţi. Cât este mit şi cât realitate din această aură de preţiozitate a operei?
Din păcate, opera păstrează o aură de mister care este prost percepută. Da, opera are mister, are magie, are tendinţa de a atrage spre ea o anumită categorie de public. Dar asta nu înseamnă că nu ne putem bucura toţi de ea! Plăcerea de a te îmbrăcă elegant pentru un eveniment special ţine de respectul de sine. Altfel vii pregătit la un spectacol dacă îţi alegi hainele potrivite. Este un ritual uman normal, prin care te descarci de grijile zilei, şi te încarci pentru a savura un moment plăcut. Este acelaşi lucru cu a te îmbrăcă frumos pentru a ieşi cu partenerul de viaţa. Putem înlocui oricând mersul la restaurant cu participarea la un spectacol de operă: ar trebui să fie un lucru la fel de firesc. Opera este un cadou pe care ţi-l oferi.
Este adevărat că tinerii nu prea vin la opera?
Tinerii vin la operă! Am obţinut asta în urma unui cutremur ideatic stârnit cu ocazia montării „Trubadurului” lui Verdi de către Alexander Hausvater. Bineînţeles că toţi puriştii au fost şocaţi şi m-au blestemat pentru tot restul zilelor. Dar, din acel moment, fanii lui Hausvater şi foarte mulţi tineri curioşi să vadă dacă se poate face operă intr-un stil modern au fost cuceriţi şi au început să vină şi la alte spectacole. Dacă alte teatre din lume au o medie de vârsta de 65 de ani, media noastră este de 30, 40 de ani. Într-o sala de operă ar trebui să fie de la cei mai tineri, la cei mai bătrâni, pentru că toată lumea, indiferent de vârsta, poate şi trebuie să fie fermecată de operă.
Studioul Experimental este un demers inedit al Operei Naţionale. Cum a luat naştere această iniţiativă?
Studioul a fost gândit ca un loc în care să asigurăm formarea şi cizelarea de care au nevoie tinerii. Este dificil pentru aceştia să intre în contact cu numele mari fără o pregătire prealabilă. Astfel, prin Studio, le oferim posibilitatea să cunoască Opera prin intermediul unor spectacole mai apropiate de sufletul lor. Este vorba despre şanse spre educaţie oferită atât publicului, cât şi artiştilor. La Studio, vom avea spectacole montate diferit faţa de repertoriul obişnuit de la scena mare.
Am observat că aţi acordat foarte mare atenţie repertoriului pentru copii. Este important să cultivi dragostea pentru operă în sufletul celor mici?
Ne-am preocupat de repertoriul pentru copii pentru că succesul adus de acesta este mai mult decât satisfăcător. Copiii sunt, de fapt, publicul de peste 10, 15 ani. Ei sunt cei care vor veni la opera. Dacă reuşim să le captăm atenţia când sunt mici, sunt convins că peste un timp, ne vor frecventa şi vor căuta să aibă un abonament la opera. Sălile sunt ticsite de fiecare dată şi există scandaluri pentru a obţine un loc. În ciuda previziunilor lugubre ale artiştilor care au întâmpinat cu foarte mare neîncredere iniţiativa Studioului Experimental, el merge foarte bine, se susţine şi are o activitate care rivalizează cu instituţia în sine.
Vorbiţi-ne despre realizările mai neconvenţionale ale Studioului.
Am încercat o formă de spectacol care îmbină armonios opera cu drama. Este vorba despre „Amadeus”, inspirată de textul lui Peţer Schaffer. Dacă, înainte, personajele erau doar povestite, în spectacol ele devin fiinţe vii, care se adresează publicului. Este un spectacol care are o viaţa de trei stagiuni şi continuă să fie un succes. Mai avem un spectacol de teatru-dans, de data aceasta. Vorbesc despre „Nijinski – cealaltă faţa a geniului”, unde performanţa actoricească se îmbină, intr-un echilibru egal cu cea a dansului şi a baletului neoclasic. Atingem cu pondere şi zona experimentului. Vrem să folosim studioul ca pe o formă de promovare a Operei.
Este dificil să promovezi un produs cultural în România?
Din păcate, intr-o societate de consum cum a ajuns să fie şi România, absolut orice marfa se poate vinde dacă există promovare. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar şi produsul nostru constituie o marfa şi, ca orice marfă, trebuie să suporte legile marketingului. Bineînţeles că promovarea trebuie făcută inteligent şi adaptat situaţiei noastre artistice. Cu toate acestea, este bine ca ea să fie la fel de incisivă: să nu poţi face un pas fără să auzi „Vino la Opera!”. Acest lucru nu se poate întâmpla pentru că nu există niciun fel de sprijin de nicăieri, nici legislativ, nici financiar. Bugetele instituţiilor sunt tăiate drastic de cel puţin 3 ani şi au existat ordonanţe de guvern care au interzis promovarea instituţiilor bugetare. Acest lucru ne afectează foarte tare pentru că lumea nu are cum să ştie ce facem noi aici.
A fost iniţiativa „Prietenii Operei” o consecinţă a acestei lipse de fonduri?
Orice scenă mare a lumii are o asemenea asociaţie care se ocupă de strângerea de fonduri. Trebuie să pornim de la ideea că Opera nu este o instituţie care să aibă profit. El nu se transforma în bani ci în acumularea calitativă a actului de cultura. Lucrul acesta se va simţi în bunăstarea şi în supravieţuirea poporului. Dacă noi învestim în cultura şi avem activităţi în acest domeniu, roadele se vor culege peste o generaţie. De asta s-a născut mecenatul, pentru ca oamenii bogaţi să susţină actele culturale. Sper că această asociaţie să fie un stindard al nostru care să facă un pic de vâlvă şi să ne ajute să promovăm instituţia.
Poate fi văzută cultura ca o luptă împotriva abrutizării cauzate de viaţa cotidiană?
Da, categoric. Noi dăm o luptă fără arme, şi ne este greu. Dacă am avea la dispoziţie o companie de advertising, nu ne-ar durea capul. Dar lipsa posibilităţilor financiare ne impiedeica să apelăm la o asemenea companie. Nici măcar nu ne permitem să angajăm un tânăr şi talentat PR-ist, pe care să-l atragem cu un salariu decent. Pe de altă parte, în România există puţine agenţii de PR care să cunoască specificul spectacolului de operă şi să ştie cum să-l promoveze. Marketingul de artă este cu totul altceva faţă de marketingul de produs.
„Oedipe” este o adevărată capodoperă, care ar face cinste oricărei Opere. Am înţeles că nu este un spectacol foarte frecventat. De ce?
„Oedipe” este o capodoperă internaţională care a fost descoperită şi de alte naţiuni. Ele au preluat titlul şi îl montează pe scenele lor, ceea ce, pentru români, este o mândrie. Este cel mai mare spectacol pe care l-a dat vreodată literatura roamână de specialitate. Când spectacolul lipsea din reprezentaţiile noastre, eram aspru criticaţi de specialişti, care strigau „Ruşine Operei Naţionale că nu are un Oedipe care să stea pe afişul repertorial!”. Am făcut toate eforturile pentru a reuşi să montăm spectacolul şi ne-am izbit de refuzul oamenilor de a veni la spectacol. Lumea nu vine pentru că îşi imaginează că nu va înţelege nimic din cauza muzicii, care, deşi nu este un „şlagăr”, este absolut impresionantă. Din păcate, critica de specialitate, în loc să ne ajute în promovare, nu scoate niciun cuvânt. Ea nu ştie să critice constructiv şi educativ, să cheme oamenii la Opera, în loc să-i alunge.
Aveţi un spectacol preferat, pe care îl recomandaţi oamenilor interesaţi de Opera?
Le-aş recomanda pe toate pentru că fiecare spectacol este unic. Mă feresc să fac topuri. Există atât de multe lucruri frumoase pe lumea asta, încât este greu să le compari şi să le ierarhizezi. Bineînţeles că i-aş sfătui să vină să vadă „Mefistofele”, dar pot să vină şi la „Flautul Fermecat”, pe care îl vom monta în varianta pentru copii. Să vină cu micuţii la „Cutia cu Jucării”, sau la „Harap-Alb” şi să nu uite că, pentru publicul matur, există şi clasicele „Traviata” sau „Bărbierul”.
Opera organizează cea de-a patra ediţie a „Concursului de Canto”. Cum s-a născut ideea acestei competiţii?
Este unul din acele demersuri pe care le facem pentru a ne apropia de tineri. Prin acest concurs li se oferă o şansa de a fi văzuţi şi de a intra pe făgaşul meseriei. Este un concurs important pentru zona românească şi, în special, pentru Opera Naţională. Premiile nu constau neapărat în bani, care sunt puţini, ci în şansa de a face un rol pe scena Operei Naţionale. Tinerii ies din Conservatoare cântători de arii, fără a avea în palmares două, sau trei roluri. Este o meserie care se învaţă o viaţă întreagă şi experienţa o capeţi abia la 30 de ani. Un tânăr trebuie să aibă cel puţin 4 roluri la activ pentru a fi eficient. Aşteptând ocazia să joace, tinerii pierd timp şi sunt cooptaţi doar când au deja o anumită vârsta, şi atunci nu ne mai servesc ca tineri. Aşadar, acest concurs este foarte important pentru că le oferă câştigătorilor şansa să aibă revelaţia scenei.
Mai sunt tinerii devotaţi vocaţiei lor, mai manifestă aceeaşi dedicaţie faţa de meserie?
Nu mai sunt atât de conştienţi de aceste lucruri, dar nu este vina lor, ci a sistemului care nu îi educă şi care nu îi învăţa că trebuie să aibă respect şi devoţiune pentru meseria pe care o fac. Toată lumea este orientată să alerge după câştiguri uşoare şi rapide, fără să aibă răbdarea şi tenacitatea de a-şi urma ţelul. Este descurajant mai ales când salariile din domeniul culturii sunt ruşinoase. Orice tânăr vrea să fie avocat ca să aibă un job sigur, o maşină frumoasă şi să îşi poată face vacanţele în străinătate. Asta nu se va întâmpla niciodată dacă îşi aleg o meserie de scenă. Tinerii vor fi nevoiţi să facă foamea, să găsească un sponsor care să-i întreţină şi să le plătească un loc sub scară în Bucureşti. Pe lângă asta, ei vor trebui să aibă energia necesară pentru a munci mai mult ca un sportiv în fiecare zi şi să şi arate într-un anumit fel, ca să nu se facă de râs.
Ce s-ar putea face pentru a schimba această situaţie dramatică?
Trebuie să existe o pasiune absurdă! Dacă importanţa acordată culturii ar veni începând de la guvern până la ultimii oameni care au decizia în mâna, cred că lucrurile s-ar putea schimba. Să nu uităm că dacă reuşim să menţinem cultura vie, avem şanse mai mari să ne prelungim istoria, altfel vom dispărea! Pe timpul de tristă amintire, cultura a fost cea care a păstrat viu spiritul românesc şi ne-a făcut să rezistăm în faţa greutăţilor. Ea ne-a ţinut de foame, de sete, şi ne-a dat putere să mergem mai departe.
O altă idee interesantă pe care a avut-o opera a fost aceea de a organiza transmisiuni ale spectacolelor mari de pe scenele din străinătate. De ce aţi simţit nevoia să organizaţi aceste seri?
Am pornit de la ideea că este important pentru public şi artişti să fie informaţi şi să ştie ce se petrece pe scenele mari din lume. Cu posibilităţile tehnice de astăzi, acest lucru a devenit uşor. De aceea, proiectăm în sala de opera marile spectacole care au loc peste tot în lume, în timp real. Avem spectacole de la Scala, Covent Garden şi Barcelona. La o transmisiune a unui spectacol în care protagonistă era Angela Gheorghiu, sala a fost neîncăpătoare. Au fost câteva momente magice când în sala noastră era proiectată cortina sălii Scalei, de exemplu. Când aceasta s-a ridicat, am avut impresia că totul se întâmpla aievea. Scena părea o prelungire naturală a sălii noastre. Senzaţia a fost minunată.
Cui i se adresează „Conferinţele Interactive”?
Tinerilor, în principal. Am simţit nevoia să suplinim printr-un demers educativ absenţa orelor de cultura generală din programa şcolară. Nu suntem doar o instituţie de spectacol ci şi de educaţie, atât pentru public, cât şi pentru artişti: suntem şcoală, facultate, internat şi, uneori, chiar şi azil de bătrâni. Tinerii au nevoie de educaţie. Întâlnirile sunt moderate de Tibi Soare, un mare orator, cu şarm şi umor. Este vorba despre rendez-vous-uri între artist şi publicul amator de artă, în care cel dintâi îşi exprimă punctul de vedere cu privire la o lucrare, iar publicul este invitat să-şi aducă aportul. Toată lumea are de învăţat din asta, chiar şi artistul, cărora i se pot deschide noi orizonturi.
Consideraţi că arta, cultura, sunt instrumente de salvare puse la dispoziţia omul obişnuit, în nişte timpuri devalorizate?
Arta este singura salvare. Nu este cazul să mă dau ca exemplu, dar au fost perioade când aveam posibilitatea să ascult muzică de dimineaţă până seara. Făceam asta chiar şi când mergeam pe stradă, încă înainte ca modă walkman-ului să ia în stăpânire pietonii. Profitam de fiecare clipă pentru a asculta muzica pe care o iubesc. Când nu am mai putut face asta, am devenit nervos, irascibil, făceam din ce în ce mai greu faţă. În momentul în care am început să ascult din nou muzică, mi-am dat seama cât de important este să rezervăm timp pentru a oferi hrană sufletului. În mod cert, opera este o salvare. Refugiaţi în opera, putem scăpa de răutăţi şi de greutăţile care ne înconjoară. Cei care îşi fac meseria cu plăcere se închină la Dumnezeu în fiecare zi că le-a condus paşii spre artă, pentru că prin ea, se feresc de ceea ce este rău în jur. Atunci când ne este mai greu, ne întoarcem spre arta noastră şi se naşte în noi dorinţa de supravieţuire. Altfel, foarte mulţi nu am rezista.
