INTERVIU. Beatrice Rancea, prinsă în valsul de la „balul“ Operei din Iaşi

Regizorul Beatrice Rancea împlineşte în 2016 cinci ani de când conduce Opera Naţională Română din Iaşi. În timpul mandatului ei, Opera a crescut ca Făt-Frumos, devenind in foarte scurt timp una dintre cele mai atrăgătoare instituţii de spectacol atât pentru public, cât şi pentru unii dintre cei mai mari regizori.

Aici a montat Andrei Şerban nu mai puţin de trei spectacole, inclusiv celebrele sale „Troiene“, iar Gigi Căciuleanu a pus în scenă o superbă poveste de dragoste în paşi de dans, "Imagine All The People". Despre povestea de succes a unui manager şi a unei instituţii am vorbit şi noi cu Beatrice Rancea.

S-a simţit managerul Beatrice Rancea vreodată singură împotriva tuturor? 

B.R.: Ca manager de instituţie de spectacol ai permanent senzaţia că te lupţi cu sistemul, cu lucrurile care nu funcţionează aşa cum ne dorim, de la nivel financiar, administrativ şi aşa mai departe, dar asta e viaţa.

Aţi reuşit să ridicaţi Opera din Iaşi la un nivel excelent luând-o de la zero aproape.

B.R.: Nu, era chiar sub zero. Aveau cel mai mic buget din ţară, se monta o premieră odată la trei ani. Nici nu se mai ştia că există Operă la Iaşi. Funcţionau de 7 ani într-o Casă de Cultură cât a fost sala în renovare, situaţia era mai mult decât dramatică.Eu nu am venit aici din dorinţa de a fi director, dacă voiam să îmi fie mie bine stăteam acasă lângă soţul meu, lângă familia mea, şi aş fi făcut ce îmi doresc mai mult: să montez teatru. Dar mi-am dorit să fac ceva care să conteze şi acum cel mai mult mă bucur că am reuşit să creştem trupa tânără. Unii au ieşit din cor şi au devenit solişti, la fel şi cei din ansamblul de balet. E foarte greu să stai ani de zile în cor sau în ansamblu. Cu fiecare an ce trece îţi mai trece un rol pe care l-ai fi putut interpreta, îţi mai trece o şansă, înaintezi în vârstă, îţi trece viaţa. Şi acum avem asigurată şi garnitura ce va urma. Deja în spectacolele noastre dansează elevi de la Liceul de Coregrafie şi în spectacolele de operă cântă corul de copii "Juniorii Operei". Unii dintre ei intră deja în spectacolele seniorilor, iar în curând cei mai mari vor intra în trupa operei.

Cum l-aţi convins pe Andrei Şerban să vină la Iaşi?

B.R.: Mi-am dorit să le ofer celor din trupă şansa unică în viaţă de a lucra cu un artist de geniu. E o experienţă colosală pentru noi toţi. Până acum au fost trei montări ale maestrului Andrei Şerban şi inca unele foarte dificil de realizat. A avut mare încredere în noi şi ne-am aventurat într-o experienţă foarte riscantă, dar iată cămeritat din plin. “Indiile galante”, “Lucia di Lammermoor” şi “Troienele” se numără printre preferatele publicului.

Va mai urma o nouă colaborare cu Andrei Şerban?

B.R.: Da. Şi nu una oarecare. Am reuşit să-l conving să monteze opereta “Văduva veselă”. Dânsul a rescris textul şi l-a actualizat complet. Va fi o surpriză totală. Nimeni nu-şi poate imagina cum va arăta “Văduva veselă” a lui Andrei Şerban, va fi o operetă chiar pe măsura timpului nostru. Mi-a trebuit jumătate de ani să-l conving să monteze operetă pentru că eu chiar cred că e singurul regizor care poate da o nouă viaţă acestui gen. Va fi o “Văduvă veselă” "plantată" într-un spaţiu pur moldovenesc. Un fel de Coana Chiriţa. Coana Chiriţa veselă. Se potriveşte perfect cu Iaşiul.

Când va avea loc premiera?

B.R.: Vom deschide în toamnă viitoarea stagiune cu acest spectacol. De la 1 august încep repetiţiile pentru ca la început de septembrie să scoatem deja premiera.

Aveţi o componență internaţională în trupă: balerine japoneze şi un bariton canadian.

B.R.: Da. Regretata doamnă Eleonora Enăchescu l-a avut student pe Jean-Kristoff Bouton şi dânsa mi l-a recomandat. El a venit special din Canada să lucreze cu doamna Enăchescu. Şi de cum a terminat facultatea ­l-am şi angajat. E foarte bun.

Şi ce caută japonezele la Iaşi?

B.R.: Fără japonezele care dau atâta picanterie trupei noastre nu am fi putut monta nici un spectacol clasic, căci noi din punct de vedere numeric nu puteam avea “Lacul lebedelor” sau “Giselle”. Am un coleg care are o şcoală de balet în Japonia şi l-am rugat să-mi recomande câteva balerine. Aşa au ajuns japonezele la Iaşi. Fără ele nu putem juca absolut nimic. Ca să nu mai spun că noi nu avem case să le dăm, în schimb avem cele mai mici salarii. Unii au comentat că ce caută balerine japoneze la noi, că, vezi Doamne, le iau pâinea de la gură tinerelor noastre dansatoare. Dar eu am dat în fiecare an concursuri şi nu s-a prezentat nimeni. Balerinii care termină la Liceele din Bucureşti sau Cluj preferă să rămână acolo. Iar la noi, doar de câţiva ani a mai crescut nivelul şcolii pentru că dacă activitatea Operei era ca şi inexistentă, evident că nu era nici balet. Nici părinţii nu-şi mai dădeau copiii la balet pentru că nu vedeau o perspectivă pentru ei.

Aţi reluat şi „Balul“, un spectacol în care şi dansaţi.

B.R.: “Balul” nu l-am mai jucat de doi ani şi l-am reluat acum. E un spectacol montat acum şase ani, de aceea acum avem şi debutanţi în spectacol, aşa că a fost ca un fel de premieră pentru noi şi m-am bucurat foarte tare pentru că e un spectacol în care balerinii pot fi apreciaţi nu doar ca dansatori, ci şi ca actori, fiind vorba de teatru-dans în care sunt create personaje, se “spun” poveşti ale unor oameni şi ale unor relaţii. Este în regia şi ­coregrafia lui Yvette Bozsik, o mare personalitate a dansului nu numai din Ungaria, ci chiar din lume, cu un CV impresionant. E prima dată când ea îşi încredinţează spectacolele companiei ei altei companii pentru că ea nu lucrează decât cu dansatorii ei pe care îi antrenează de ani de zile. Ea lucrează în cadrul companiei Katona József cu dansatori care sunt foarte buni actori şi cu actori care dansează foarte bine şi mă bucur că totuşi am convins-o să ne încredinţeze două spectacole care sunt foarte importante în cadrul repertoriului nostru. Este vorba de “Bal” şi de “Kabaret – Nostalgie în două părţi” care nu s-a mai jucat de trei ani şi pe care îl vom relua în curând. Yvette a venit, a făcut distribuţia, după care am repetat cu doi asistenţi de-ai ei, o balerină şi un balerin, care dansează în spectacolul “Bal” de la Budapesta. Ei au lucrat cu noi pentru a ne învăţa acest stil de dans neo-clasic, mai puţin obişnuit, pentru care îţi trebuie un anumit antrenament al corpului şi apoi ultimele două săptămâni a venit ea, a lucrat cu noi, a făcut lumina şi ultimele adaptări. A adaptat fiecare personaj pe abilităţile şi personalitatea dansatorilor, practic a lucrat cu fiecare dintre noi în parte. În actul doi a schimbat cel puţin trei sferturi din coregrafia iniţială adaptând-o la interpreţii noştri.

Munca de manager nu v-a oprit totuşi să şi dansaţi. Aveţi chiar rolul principal în „Bal“. Cum aţi reuşit şi performanţa asta?

B.R.: E bucuria mea că Yvette m-a invitat să dansez. Oricum cred că nici nu aveam pe altcineva în companie care să interpreteze acest rol pentru că este vorba de o femeie trecută de prima tinereţe care apare alături de tinerii din acest “Bal”.

Spuneţi-ne câte ceva despre acest personaj.

B.R.: E o femeie care îşi caută un partener, e într-o continuă dorinţă de a-şi găsi un bărbat tânăr, dar, cum e şi normal, ­vârsta ne pune la locul nostru, iar finalul ne spune că fiecare etapă din viaţă are traseul şi relaţiile ei.

E un spectacol despre ­singurătate?

B.R.: E un spectacol despre singurătate, despre încercarea noastră constantă de a ne găsi un partener, de a fi cu cineva, dar, din păcate, toţi murim singuri până la urmă, indiferent dacă pe parcursul vieţii am avut însoţitori sau nu.

Eraţi frumoasa balului, dar, în acelaşi timp, femeia ­puternică şi hotărâtă care sperie ­bărbaţii…

B.R.: Da. Dar o persoană mult mai în vârstă decât partenerii pe care şi-i dorea şi care rămâne în final în compania unui bărbat mai apropiat de vârsta ei.

E un mesaj optimist sau pesimist?

B.R.: Cred că e doar un mesaj realist, dar care te lasă cu o umbră de nostalgie şi cu o senzaţie uşor amăruie pentru că realizezi că timpul trece. Până la urmă Balul este o metaforă a vieţii.