Aşteptând, încolonat tacticos, să debarc dintr-un avion ale cărui motoare se opreau unul după altul, m-a fulgerat gândul că situaţia României se prezintă, de fapt, identic. Maşinăria statului abia mai trage – fără o urgentă reparaţie capitală riscă să sucombe complet, constrângându-i pe oameni să-şi caute alte mijloace de supravieţuire. Pe acest fundal, pare cu atât mai frapantă tendinţa generală de ostracizare a intelectualilor ţării, aparent preferaţi să se dedice strict propriilor discipline, dar nicidecum altor segmente ale vieţii publice, deşi acestea presupun, la rândul lor, o multitudine de cunoştinţe aprofundate. Sorin Adam Matei a reuşit să strângă în jurul său un grup de intelectuali dintre care unii se implicaseră, în trecut, şi în viaţa publică. Acum însă, grupul pare tentat să-şi transforme defetismul în virtute, decretând că orice angajament public al intelectualilor ar fi un demers absolut futil.
Cunosc puţine ţări în care mania regularizării şi chiar a controlării parţiale a vieţii publice este atât de accentuată precum în România. Birocraţii nenumăratelor departamente de control îşi găsesc cu uşurinţă omologi printre grupurile şi grupusculele de intelectuali. Din cauza acestei fixaţii pentru etichetarea şi îngrădirea oamenilor, iniţiativa şi creativitatea au secat aproape complet. Obsesiva promovare a unui profesionalism extrem de limitat a coincis cu apariţia unor organizaţii de genul Institutului pentru Politici Publice, deosebit de activ în domeniile resortului său, sau Comisiei denominate „Tismăneanu”, însărcinată cu analiza dictaturii comuniste. Asemenea iniţiative ajung de obicei asociate curând cu un pol politic, de regulă cel de centru-dreapta, neexistând corespondenţi asociaţi cu liberalii sau social-democraţii, cu excepţia Institutului Ovidiu Şincai, înfiinţat într-un moment politic oportun.
În vremuri de restrişte, statele cu un instinct de supravieţuire bine dezvoltat obişnuiesc a-şi implora gânditorii de frunte să mai descindă niţel din turnurile lor de fildeş pentru a se dedica gravelor probleme apărute. Winston Churchill, bunăoară, a depus eforturi susţinute pentru a recruta, pe parcursul celei de-a doua deflagraţii mondiale, intelectuali de vârf din diverse discipline în vederea decriptării comunicaţiilor germane – succesul operaţiunii grăbind, precum susţin destule voci, sfârşitul războiului cu nu mai puţin de doi ani. În profund divizata Franţă a anului 1945, statul a avut, la rândul său, puterea de a recurge la o serie de intelectuali şi tehnocraţi pentru a pune bazele redresării ţării.
În România însă, statul taie fără milă din finanţarea destinată învăţământului superior, promovările şi titularizările cadrelor didactice universitare fiind, aparent, temporizate pentru o bună bucată de vreme. Ca atare, nu prea întrezăresc grădina Eden la care visează Sorin Adam Matei şi grupul său în speranţa aglutinării tinerilor intelectuali dornici să îşi aprofundeze cunoştintele de specialitate. Deloc întâmplător, membrii grupului deţin cu toţii posturi sigure – fie ele universitare, fie dintr-un alt resort. În unele cazuri, viziunea lor asupra lumii coincide cu cea a învingătorilor economici din ultimii 20 de ani, care au produs actualul capitalism de tip feudal: marile cauze ce presupun un angajament intens al intelectualilor au fost, chipurile, câştigate, prin urmare societatea civilă ar face bine să-şi mai restrângă ambiţiile; este de-a dreptul insolent ca o comisie a statului să se mai preocupe de crimele trecutului comunist; originile tulburi ale actualului sistem politic trebuie acceptate fără tot felul de cercetări iritante; cetăţenii ar trebui să-şi poată vedea de grijile cotidiene fără a mai fi supuşi unui bombardament ideologic cu privire la marile controverse ale trecutului. Cu puţini ani în urmă, profesorul Daniel Barbu, unul dintre membrii grupului de intelectuali din jurul universitarului american Sorin Matei, încă susţinea că apariţia lui Vadim Tudor pe scena politică a ţării ar constitui, de fapt, o dovadă a vigorii democraţiei româneşti, din moment ce aceasta găsise loc şi pentru un asemenea spirit impetuos.
O privire succintă asupra istoriei României de la 1900 încoace ne arată că, ori de câte ori intelectualii ţării au venit cu idei constructive în vederea vindecării unora dintre multele ei maladii, au ajuns curând penalizaţi pentru gestul lor, vidul rezultat fiind umplut cu voci şi/sau idei extremiste. Indiferent cât de neobişnuit poate părea fenomenul la doar 20 de ani de la căderea totalitarismului, atractivitatea ideilor de stânga creşte constant. Statul se află sub un asediu în mare parte justificat, dar alternativele sunt fie nihiliste, fie promotoare ale versiunii unui izbăvitor, cu Che Guevara pe post de substitut al lui Zelea Codreanu. Declinul accelerat al României poate lesne conduce la o „priză” mult mai mare a ideilor de stânga în rândurile oamenilor decât în oricare dintre etapele epocii comuniste. Aşadar, Ion Iliescu şi Adrian Păunescu se pot consola – „opera” lor încă mai are şanse să dăinuie după ce ei nu vor mai fi.
