Intelectualii lui Ponta & Antonescu. Întrebări pentru doamna Bianca Burţa-Cernat

Cum e cu putinţă ca o opţiune individuală legitimă să devină ilegitimă, atunci când ea încearcă să facă prozeliţi, vrând să determine un curent de opinie? Între cele trei opţiuni politice de la referendum, trebuie să existe o perfectă egalitate, astfel încât, dacă propaganda pentru una dintre ele ar fi ilegitimă, ar deveni ilegitimă şi propaganda pentru celelalte două. Să fie chiar atât de complicat acest raţionament?

Ceea ce m-a izbit în plex la lectura ar­ti­colului dvs., Votul meu contează?!, din Ob­­servator cultural, nr. 640, este ura. Ură, combinată cu frustrare, ambele ex­pec­torate asupra adversarilor. Iar aceştia nu sunt Băsescu sau politicienii PDL, ci aşa-zişii „intelectuali ai lui Băsescu”, iden­tificaţi mai mult sau mai puţin cu Gru­pul pentru Dialog Social, pe care îi ca­lificaţi drept „privilighenţi” (formula lui C.T. Popescu, dacă nu mă înşel), deoarece îşi doresc anumite privilegii (care anume?) în raport cu „plebeii manipulabili”. Vă sim­­ţiţi „trasă pe sfoară” de aceşti inte­lectuali pe care i-aţi admirat altădată. Ei au inventat un „tertip şmecheresc” pen­tru a-l salva pe Traian Băsescu, anume boi­cotul referendumului, în condiţiile im­pu­nerii cvorumului printr-un „dictat” ex­tern. Ar fi considerat că „în prezent cauza democraţiei e un moft” (deoarece cele 7 mi­lioane de voturi „da” nu au contat). De fapt, „privilighenţii” nu mai sunt „ai lui Bă­­sescu” – aţi avut revelaţia asta în curtea din Calea Victoriei 120, când GDS l-a invitat pe Băsescu – ci, invers, „Bă­ses­cu e al intelectualilor”. El a devenit „un Gore Pirgu locuit de fantasme stră­i­ne, fo­losit ca vehicol pentru ideile altora” – res­pectiv ale privilighenţilor, inte­li­ghen­ţilor, în general intelectualilor „albi”, ca­re tra­tează democraţia drept un „moft” şi trag pe sfoară poporul şi pe intelectualii demo­craţi.

Este greu să replici urii care se acoperă cu rea-credinţă. Ce pot să vă spun? Mai întâi: în­tot­dea­una votul cuiva contează numai până când se numără toate vo­turile, dar după aceea, votul celor care au pierdut nu mai contează ca expresie a vo­inţei generale, ci contează doar votul op­ţiunii câştigătoare. Aşa e la toate alegerile. Contează, de pildă, în acest sens votul ce­lor care la alegerile generale au votat cu un partid care nu a depăşit pragul de 5%? Nu mai contează după numărarea vo­tu­rilor, dar ar fi contat, dacă partidul de­păşea pragul. Dacă la referendum se de­păşea pragul, votul dvs. conta, iar refuzul meu de a vota – nu.

Sunteţi de acord că opţiunea in­di­viduală a cuiva de a boicota un scrutin e perfect legitimă, dar vă indignaţi că „intelighenţii” „s-au transformat în propagandişti ai boicotului” – ceea ce vi se pare o dovadă de „colaboraţionism” cu forţele răului. Ab­surd! Cum e cu putinţă ca o opţiune individuală legitimă să devină ilegitimă, atunci când ea încearcă să facă prozeliţi, vrând să determine un curent de opinie? În­tre cele trei opţiuni politice de la re­fe­rendum, trebuie să existe o perfectă ega­litate, astfel încât, dacă propaganda pen­tru una dintre ele ar fi ilegitimă, ar deveni ilegitimă şi propaganda pentru celelalte do­uă. Să fie chiar atât de complicat acest raţionament? Mai contează pentru dvs. faptul că el a fost confirmat de Curtea Cons­tituţională în unanimitate?

Citeşte continuarea în Revista 22.