Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti a încercat, cum era şi firesc, să prezinte vizita cancelarului german în România într-o lumină cât mai favorabilă ţării gazdă, deşi Angela Merkel a poposit doar câteva ore pe plaiurile mioritice. Premierul Boc a devoalat, cu această ocazie, aspiraţiile României referitoare la un parteneriat strategic cu Germania, deşi ponderea celor doi potenţiali parteneri este atât de asimetrică încât aminteşte, involuntar, de quijotesca alianţă din anii ’60 între China lui Mao şi micuţa Albanie. Cancelarul german ştie prea bine că pentru ţara sa singura relaţie determinantă în spaţiul est-european este cea cu Rusia – care rămâne destinatara unei mari părţi a producţiei industriale germane şi, mai ales, principala sursă energetică a Republicii Federale.
Berlinul va fi fost, probabil, mulţumit de modul în care România s-a descurcat în ultimii ani într-o serie de chestiuni etnice şi, ca atare, sensibile. Cu doar puţine săptămâni în urmă, România reuşea să se menţină în afara ochiului furtunii izbucnite la nivel de vârf al UE pe tema romilor, deşi cetăţenii aflaţi în centrul atenţiei erau, în bună parte, români. Normalizarea relaţiilor cu fostul vecin rival Ungaria şi integrarea minorităţii maghiare în mainstream-ul vieţii publice româneşti au demonstrat Occidentului că autorităţile de la Bucureşti s-au maturizat, promovând între timp un realism din nefericire absent din multe alte regiuni ale Balcanilor, unde gâlcevile despre steaguri, constituţii şi drepturi ale minorităţilor continuă şi în prezent.
Asigurarea cancelarului german că aderarea României la spaţiul Schengen va depinde strict de modul în care sunt respectate condiţiile tehnice pentru securizarea frontierelor externe ale Uniunii Europene, şi nu de problema integrării romilor, deşi aceştia aduc, în destule cazuri, atingere securităţii sociale dintr-o zonă sau alta a spaţiului european de liberă circulaţie, poate constitui – din punctul de vedere al autorităţilor de la Bucureşti – un alt mic progres. Totuşi, nimeni nu trebuie să se iluzioneze că România ar fi devenit de-acum oareşice mai prioritară pentru Germania sau că Berlinul va înghiţi, în cele din urmă, „broasca” reprezentată de Mecanismul de Cooperare şi Verificare care a atestat ţării, cu puţine luni în urmă, regrese clare în materie de reformare a sistemului judiciar şi a eliminării corupţiei.
Sub Gerhard Schröder – predecesorul doamnei Merkel, sosit, şi el, zilele trecute la Bucureşti, Germania a fost principalul stat-cheie al UE care a încurajat aderarea României, în pofida stadiului ei de dureroasă nepregătire pentru un asemenea pas. Companiile germane au profitat substanţial de pe urma prăbuşirii ultimelor rămăşiţe ale competitivităţii româneşti – aspect reflectat în balanţa comercială şi în volumul exporturilor relativ unidirecţionale ale ţării. Destule companii germane, dar mai ales austriece au profitat de pe urma României – în unele cazuri fiind vorba chiar de o exploatare în stil imperialist, aidoma celui adoptat, în trecut, de SUA în America Latină sau, în prezent, de China în Africa. Dacă Berlinul şi Bucureştiul doresc cu adevărat un parteneriat strategic, atunci şi Ambasada Germaniei din capitala României va trebui să se mai trezească niţel din letargie. De peste un deceniu încoace, postul de la Bucureşti pare să revină, cu puţine excepţii, unor ambasadori aflaţi în pragul pensionării şi cu un interes vizibil scăzut faţă de o ţară considerată încă la periferia UE.
Spre deosebire, principalele fundaţii politice germane reuşesc să susţină de ani de zile influenţa ţării lor într-un stil mult mai altruist. Din punct de vedere al promovării viziunii creştin-democrate în politică, activitatea fundaţiei Konrad Adenauer este certamente meritorie. Doctrina a fost, de altfel, îmbrăţişată zilele trecute de şeful diplomaţiei române, Teodor Baconschi, aparent hotărât să se implice mai mult în politica din România. Comparativ, doamna Merkel, o protestantă divorţată din fosta Republică Democrată Germană, corespunde mai puţin tiparului creştin-democrat. Şefa guvernului de la Berlin, precum şi a creştin-democraţilor germani aduce uneori a liberal mai mercantil, părând să aibă reţineri în enunţarea unui mesaj răspicat bazat strict pe principiile creştin-democraţiei. Sub leadershipul ei, ce durează de peste un deceniu, principalul partid de guvernământ, CDU (Uniunea Creştin-Democrată), şi-a pierdut o parte din profilul său ideologic, anterior extrem de bine conturat. În prezent, popularitatea creştin-democraţilor germani nu mai e ce-a fost odată, precum s-a putut observa şi cu ocazia alegerilor locale desfăşurate în cursul acestui an.
Limitările cancelarului german au devenit manifeste pe parcursul crizei financiare, când reţinerea sa iniţială faţă de pachetul de stimuli economici se prea poate să fi prelungit întrucâtva criza. Uneori, doamna Merkel aduce a simplu politician local – înzestrat cu certe calităţi cât se poate de utile în vremuri bune, de acalmie politică şi economică, dar depăşit în momente de maximă dificultate. Răbdarea domniei sale, agerimea şi încrederea de sine au ajutat-o însă să se impună pe scena naţională într-o perioadă în care greii politicii germane dispăruseră, pe rând, din arena politică. Spre norocul Germaniei, Angela Merkel este o protecţionistă ferm determinată să-şi ferească ţara de furtuna economică mondială care este încă departe de a se fi calmat. În vederea atingerii acestui deziderat, este dispusă să accepte relaţii tensionate cu Franţa sau să ignore din ce în ce mai mult proiectul european, care nu prea pare să o intereseze în prezent. Privind din această perspectivă, România se poate considera, probabil, fericită că a ajuns să-i reţină atenţia fie şi pentru o jumătate de zi.
