În nenorocirea pe care o reprezintă pe termen lung pentru România acordul cu FMI – în ciuda poveştilor despre salvarea statului debitate de ofi-cia-li-tă-ţi guvernamentale sau ale băncii centrale -, instituţia financiară de la Washington a făcut şi un lucru bun: a relaxat semnificativ ţinta de inflaţie pe acest an de la 3,5% la 7,9% (aşa, ca să nu apară cumva cifra 8!). Oficial se spune că s-a procedat astfel în contextul majorării TVA.
La o analiză atentă, se constată că inflaţia nou-ţintită este mai mare decât cea previzibilă prin adăugarea impactului creşterii TVA la inflaţia-ţintă anterioară. Teoretic, impactul maxim al creşterii TVA cu 5 puncte procentuale ar fi trebuit să fie de 4,2%. Iar în practică impactul concret va fi o rezultantă între creşterea cel mai probabil superioară a preţurilor în activităţile şi sectoarele monopoliste (precum exploatarea resurselor, distribuţiile energetice, utilităţile publice şi băncile), în care agenţii economici pot transfera totul (şi chiar mai mult prin speculă) asupra consumatorilor, pe de o parte, şi, pe de altă parte, sporirea probabil inferioară a preţurilor în activităţile şi sectoarele unde există concurenţă şi presiune inversă din partea consumului şi unde încercarea de a transfera totul asupra consumatorilor se va lovi de reducerea vânzărilor, indusă şi de scăderea cu 25% a câştigurilor propriu-zise ale celor 1,3 milioane de bugetari.
Ţintirea unei inflaţii peste impactul cel mai probabil al creşterii TVA are, se poate presupune, o altă semnificaţie şi tocmai acesta, în mod paradoxal, este lucrul bun!
Chiar în sine, dincolo de dimensiune, modificarea în sus a ţintei de inflaţie are o enormă semnificaţie. Inflaţia este fixismul FMI şi, ca urmare, instituţia de la Washington prescrie invariabil oricărei ţări aflate sub un program FMI să aibă de la an la an o inflaţie mai mică! Să subliniem, indiferent dacă se poate sau nu în mod real şi indiferent de preţ! Aşa s-a procedat şi în cazul programului pentru România de la declanşarea crizei: s-a prevăzut o forţare costisitoare a parametrilor de inflaţie şi curs, transformată într-o aiureală economică, al cărei preţ, înfricoşător de mare, a fost accentuarea căderii economiei!
Modificarea în sus a ţintei de inflaţie constituie deci recunoaşterea eşecului acestui program. FMI s-a speriat el însuşi că a continuat să ceară pe mai departe deflaţie în condiţiile restructurărilor impuse statului prin scăderi nete de salarii şi, în acelaşi timp, creşteri severe de impozite ar putea duce totul în neant, forţând economia să scadă şi mai accentuat, iar moneda naţională să se prăbuşească.
A doua mare semnificaţie a modificării în sus a ţintei de inflaţie este aceea de a-l fi deblocat dintr-un tipar dezastruos pentru economie pe dl Isărescu. Acesta, cu FMI la spate, dar probabil şi din considerente care ţin de propriile credinţe monetariste sau de aspiraţii nu tocmai realiste, a uitat, pur şi simplu, că România nu face parte din zona euro şi a exclus dintre instrumentele ajustărilor necesare cele două supape pe care le au la dispoziţie cei ce nu fac parte din zona euro – cursul şi inflaţia -, lăsând tot greul pe ajustările fiscale, adică pe Guvern. Nefericirile din economie, neavând pe unde să iasă la suprafaţă, s-au dus toate în căderea economiei.
Ajustarea statului ajungând însă la o limită – dincolo de care mecanismul şi aşa stricat s-ar putea opri complet -, folosirea celorlalte două supape devine inevitabilă. Dl Isărescu capătă undă verde de la FMI spre a le utiliza. Trebuie să ne aşteptăm la un alt palier de curs, mult mai slab, pe care BNR va apăra leul. Şi la o politică monetară care să nu mai ţină strâns preţurile. Prevederea unei inflaţii chiar mai mari decât cea rezultând din adăugarea impactului creşterii TVA are probabil tocmai această semnificaţie, anunţând o politică mai laxă în domeniul preţurilor, cu efect de ajustare prin inflaţie. Nu este minunat, dar este oricum mai bine decât a obţine echilibrările numai şi numai prin tăieri.
