Recent, pe harta Europei a mai aparut un stat independent – Muntenegru -, care pare a „desavarsi” dezintegrarea Iugoslaviei, inceputa dramatic in anii '90. Faptul in sine nu a uimit opinia publica europeana, deja pregatita mediatic, iar reactiile Serbiei s-au inscris in limite acceptabile, desi hotararea muntenegreana o lasa fara iesire la mare si din nou imputinata teritorial. „Divortul s-a facut civilizat”, afirma un cotidian german, cunoscut pentru pozitia sa partizana in destramarea Iugoslaviei, inceputa de Croatia si Slovenia, urmata de Macedonia si Bosnia-Hertegovina, in conditiile sangeroase care au indurerat Europa. Din nefericire pentru ea, Serbia nu este la capatul incercarilor, deoarece viitorul provinciei sale istorice Kosovo, majoritar albanofona si islamica, pare pecetluit in defavoarea Belgradului. Chiar daca se avanseaza ideea unei independente conditionate si specioase, limitata teritorial si cu clauze imperative pentru garantarea drepturilor populatiei sarbe minoritare, traumatizata, un artificiu pentru „menajarea” mandriei nationale sarbe.
Ceea ce devine preocupant pentru oficialitatile UE este efectul incurajator dat de evenimentul muntenegrean cercurilor independentiste turce din Cipru, dornice sa divizeze definitiv Insula Afroditei sau, in vestul continentului, extremistilor iredentisti flamanzi, agitand ideea trecerii Belgiei de la federatie la confederatie, ultim pas spre dezmembrarea ei; ar mai putea fi amintite miscarile autonomiste basce, corsicane, padaniste, nord-irlandeze s.a.
Ultimul deceniu al mileniului trecut, in plin proces de largire a UE, a accentuat confruntarea paradoxala a continentului nostru cu doua fenomene aparent antagoniste in raport cu conceptul de stat: triumful statului german, federal, dar nu pe baze etnice, in opozitie cu fragmentarea etnica dramatica a unor tari aparent puternic consolidate statal, ca URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia. S-au gasit atunci – ca si in prezent – teoreticieni care au elogiat federalismul Elvetiei si Germaniei, dar contestand cu falsa impartialitate state centralizate ca Franta, Romania si altele, etichetate cu usurinta condamnabila ca „anacronice” sau chiar „reactionare” conceptual. Continua sa fie vehiculate insidios idei aparent moderne, dar gaunoase in continut, potrivit carora viitorul unitatii europene ar trece prin incurajarea „regiunilor” autonome pe baze etnice sau economice, presupunand fatal reconsiderarea notiunii de suveranitate prin acceptarea asa-zisului principiu al „subsidiaritatii”, care sustine recurgerea la instanta statala respectiva doar in problemele nesolutionate la nivelul „regiunii”, cum ar fi cazul unor autonomii regionale din Spania. S-au gasit chiar, oportun, teoreticieni care au codificat mecanismele de realizare si functionare a autonomiei regionale, insiruire de termeni juridici si administrativi inaplicabili realitatilor Europei de astazi.
Sunt, de asemenea, ingrijoratoare interventiile aproape fatise ale Rusiei de incurajare a cercurilor extremiste din Transnistria si Osetia, in defavoarea intereselor legitime ale Republicii Moldova si, respectiv, Georgia, care denota ambitiile imperiale ale Rusiei, dar si faptul ca stabilitatea europeana este in continuare grevata de interese meschine, iredentism, istorie insuficient digerata si „conjuncturi” internationale.
In ciuda unor „accidente” de parcurs, totusi preocupante, se degaja tot mai mult convingerea generala ca incercarile de redecupare a Europei nu vor putea sa impiedice procesul integrarii sale, unica optiune politica si economica pentru viitorul continentului nostru, intr-un mileniu marcat de globalizare.
