Miercuri a fost discutata in Camera Deputatilor modificarea Ordonantei de Urgenta nr. 148/2005. Pe scurt, este vorba despre faptul ca indemnizatia pentru cresterea copilului in varsta de pana la 2 ani se mareste, de la 600 lei, la 85% din veniturile realizate in ultimele 12 luni (ramanand 600 lei daca din aplicarea coeficientului rezulta o suma mai mica). Stenograma discutiilor din Camera Deputatilor este tipica pentru atmosfera pre-electorala de aici. Toata lumea este de acord, probabil ca votul final (amanat, probabil, pentru saptamana viitoare) nu va aduce surprize.
Concordia de astazi nu a existat de la bun inceput. Guvernul i-a dat aviz negativ, Senatul a respins-o, fostul ministru de resort Gheorghe Barbu a criticat-o in comisie. Discutiile din Camera s-au axat mai mult pe demascarea celor care s-ar opune fericirii tinerelor mame. In acest context, legea ar putea sa apara ca facand parte din lungul sir de "pomeni electorale" cu care ne-am obisnuit in ultimele saptamani. si ar fi nedrept pentru ca, in opinia mea, este o lege mai degraba oportuna decat oportunista. De fapt, constituie o revenire la sistemul care fusese abrogat in 2003 de catre Guvernul Nastase.
Discutia este daca indemnizatia trebuie sa fie egala pentru toata lumea sau proportionala cu impozitele platite de fiecare. Argumentul adus in favoarea cuantumului egal (cel practicat astazi) este ca ingrijirea copilului costa la fel, indiferent ca este al unei femei cu salariu mic sau al uneia cu salariu mare. Ceea ce este adevarat, numai ca pentru ingrijirea copilului se acorda alocatia de crestere, pentru intreaga durata a copilariei, iar aceasta este intr-adevar egala pentru toata lumea (poate prea mica, dar asta e alta discutie).
Indemnizatia pentru cresterea copilului are alta functie: aceea de a permite mamei (de fapt, parintelui, pentru ca se permite si tatalui sa opteze pentru aceasta indemnizatie) sa renunte la activitatea profesionala (deci la salariu) in perioada cand trebuie sa stea acasa pentru a asigura copilului o viata normala. O femeie cu o cariera profesionala substantiala va avea oricum de infruntat, atunci cand decide sa aiba un copil, o serie de neajunsuri in viata profesionala.
Desi Codul Muncii obliga angajatorul sa-i pastreze locul pe durata celor doi ani, este evident ca, cu cat femeia are o pozitie mai importanta in firma, acest lucru este practic mai greu de realizat. De fapt, nimeni nu-si permite sa tina neocupat un post important timp de doi ani. In cele mai multe cazuri, mamele care castiga mult nu-si permit sa beneficieze integral de cei doi ani de indemnizatie. Daca acestor neajunsuri li se adauga o diminuare substantiala a veniturilor (in locul unui salariu de, sa zicem, 3000 lei, numai 600), decizia de a avea un copil devine tare greu de luat. E drept ca nimeni nu ar trebui sa doreasca sa aiba copii pentru bani, dar la fel de drept e ca multi renunta daca astfel au foarte multe de pierdut. Dar sa lasam deoparte consideratiile etice.
Nu sunt singurul care a atras atentia asupra gravei crize demografice cu care se confrunta Romania. Declinul de lunga durata al fertilitatii duce, inevitabil, la dezechilibre structurale cu consecinte greu de estimat. Ne plangem astazi ca avem aproape la fel de multi pensionari ca si salariati; peste 20 de ani, cand generatiile "ceauseilor" vor ajunge la varsta pensionarii, iar populatia activa va fi alcatuita din putinii nascuti de dupa 1990, raportul s-ar putea sa ajunga la 2-3 pensionari pentru un salariat. Stimularea nasterilor nu este deci doar o lozinca populista.
Studiile demografice arata ca impactul "penalizarii" pecuniare produse de costul copilului este cel mai puternic resimtit la mijlocul piramidei sociale. Pe scurt, este asa pentru ca un sarac ramane la fel de sarac si cu o gura de hranit in plus, iar un bogat e destul de bogat pentru a nu resimti costul copilului. Asadar, daca dorim sa folosim parghiile economice pentru a stimula natalitatea, trebuie alese acele mijloace care vin in ajutorul claselor de mijloc – exact cele care ar beneficia de majorarea indemnizatiei.
Eforturile bugetare alocate cresterii indemnizatiei la 85% din ultimul venit nu sunt asa de mari precum par. In Romania se nasc anual cam 220.000 de copii, ceea ce inseamna 440.000 de mame care primesc indemnizatia (fiind vorba de cei doi ani legali in care statul acorda indemnizatia legala pentru cresterea copilului). Cam 25% din acestea, adica 110.000, au venituri peste medie, deci ar beneficia de majorare. Costurile suplimentare nu reprezinta mai mult de 200 milioane de lei anual. Alternativa uzitarii resurselor respective pentru cresterea uniforma a alocatiilor de crestere a copilului ar putea avea drept efect demografic (daca ar avea vreunul) cresterea natalitatii in randul paturilor foarte sarace. S-ar inmulti, cu alte cuvinte, numarul familiilor cu multi copii, care traiesc exclusiv din alocatii. Nu cred ca asta ne dorim.
