Inari, locul unde în aprilie e zăpadă!

Mergi la Inari primăvara sau la începutul verii. Sigur, aici niciodată nu e vreme de plajă, însă în aceste perioade preţurile sunt mai mici şi totul este deschis.

În Inari există un supermarket pe strada principală, lângă staţia de benzină şi vizavi de singurul hotel. Zarzavaturi, mulţi cartofi şi în rest obiecte de menaj, ceva haine şi 
unelte agricole – aşa se prezintă oferta. Dacă întrebi de carne, ţi se spune că în Inari toţi au în frigider câte un ren întreg şi peşti din lac… Ce rost ar avea să mai cumpere de la supermarket? Iar de vrei să cumperi bere, fă-o până în ora 21.00. După, nu mai e permis prin lege.

În holul hotelului există trei aparate unde localnicii se înghesuie să joace poker electronic şi o sală de mese unde se ser­vesc soté de ren cu piure şi gem de lingo­berry, un fruct ce creşte peste tot prin pă­durile din jur. Altfel, sătenii sunt foarte prietenoşi, mari amatori de alcooluri tari dar şi de bere, şi gata oricând să-ţi spună legende sami şi să se laude cu dârzenia şi curajul înaintaşilor lor. Unii cântă, alţii ies afară, în ger, la ţigară, iar cei câţiva turişti stau pe lângă calorifere. Eşti în nordul extrem al Finlandei, la câteva sute de kilometri nord de cercul polar şi la alţi câţiva kilometri sud de Capul Nord, locul unde Europa agaţă harta în cui. De ce ai veni aici la început de aprilie? Din acelaşi motiv pentru care vii în orice altă peri­oadă din an. Pentru cultura sami şi pentru a experimenta viaţa într-unul dintre cele mai nepriete­noase, dar frumoase, locuri de pe faţa pământului.

În aprilie e încă iarnă în Inari. Zăpadă şi temperaturi sub zero. Şi sezonul turistic e încă în plină desfăşurare. Muzeul SIIDA e deschis până la orele 17.00 şi, împreună cu ferma de reni, reprezintă principalele atracţii ale sătucului. SIIDA este cuvântul lapon ce defineşte casa şi, ai ghicit, este muzeul dedicat tradiţiilor sami. De la poezii sami înrămate şi agăţate pe pereţi şi până la un cort „mobilat” cu blănuri de ren, SIIDA spune povestea acestui popor care până în anii ’60 ai secolului trecut era nomad, migrând cu turmele de reni în căutarea hranei. Şi apropo de reni, cre­-
de-mă, sunt cele mai prietenoase creaturi. Nu degeaba le-a ales Moş Crăciun pentru a-i trage sania. Ca să ajungi la ferma de reni ai nevoie de o maşină sau trebuie să te înscrii la hotel într-unul din tururile care oferă transport cu autocarul până la fer­mă. Aici, o familie numeroasă şi priete­noa­să îţi arată cum se cresc renii şi cât de importanţi sunt şi au fost în păstrarea tra­diţiilor sami. Poţi să-i hrăneşti, să exersezi prinderea lor cu lasoul, să cumperi obiecte făcute din coarnele sau blana lor iar, la sfârşit, cireaşa de pe tort, eşti invitat la o mică trataţie în stil lapon, cu ceai de plan­te, dulciuri şi cântece tradiţionale. Să nu râzi, dar te simţi teleportat în vestul sălbatic, oaspete al pieilor roşii. E fun.

Pentru o atracţie off the beaten track, în Inari poţi vizita Biserica din sălbăticie. Cum treci de muzeul SIIDA, o iei la dreapta, şi te duci pe un drum forestier vreo 2 – 3 kilometri până la o parcare imensă. Într-un capăt al parcării este o poartă de unde începe traseul marcat, de patru kilometri, până la biserică. Sfatul meu este să-ţi faci o poză la plecare şi la sosire, după opt kilometri prin sălbăticie. Peisajul e demenţial. Mai mereu mergi pe lângă lacuri reci şi limpezi, peste rădăcini de copaci şi prin poieniţe, pline de tufişuri de fructe de pădure. Drumul urcă printre copaci, coboară printre stânci, trece peste poduri înguste şi ajunge în aproximativ două ore într-o pădure de mesteceni cum nu ai mai văzut decât în filmele ruseşti. Liniştea e deplină, odihnitoare, niciodată sinistră, iar biserica pare desprinsă din poveşti, e de lemn dar ar putea foarte bine fi din turtă dulce. Uşa ei e mereu deschisă călătorului obosit, să intre, să-şi tragă sufletul şi să-I mulţumească lui Dumnezeu că a ajuns până aici. Cine urcă până în clo­potniţă este răsplătit cu o privelişte dem­nă de descrierile lui Tolstoi. Pe pajiştea de lângă biserică pasc doi reni, fă-le o poză şi începe drumul de patru kilometri înapoi spre poartă, spre parcare, spre Inari.

Şi apoi mai e lacul. Întins cât o mare şi al doilea ca mărime din Finlanda, ţara celor 1.000 de lacuri. Se spune că sunt peste 1.000 de insule pe el, unele mai mari, altele mai mici, niciuna locuită, dar multe dintre ele găzduiesc refugii sau case de vacanţă. Dacă vii vara, ai posibilitatea să survolezi lacul cu un hidroavion, ce-şi are „aeroportul” chiar în spatele hotelului. Desigur, costă, dar merită. O plimbare cu barca pe lacul despre care nu ţi-am spus, se numeşte tot Inari, ca şi sătucul, nu e de ratat. Şi da, ca peste tot unde e o apă, apu­surile de soare pe lac te lasă fără respiraţie.

În rest, e liber la suveniruri. Se pare că în fiecare căsuţă din sat trăieşte câte un meşteşugar care face de toate la orice preţ: de la briceaguri la căni din coajă de copac, de la bijuterii din chihlimbar până la haine şi căciuli împletite. Cumpără de la ei, vei susţine economia locală.

Ăsta e Inari. Dacă nu te-am convins să vii aici pentru a petrece câteva zile în inima Laponiei, atunci poţi face ce fac restul turiştilor: folosesc locul ca bază pentru excursii înspre Capul Nord în Norvegia. Poţi să ajungi şi să te întorci în aceeaşi zi, iar preţurile din Finlanda sunt mult mai mici decât în Norvegia, fie că vorbim de cazare, mâncare sau închiriatul unei maşini. Eu zic să faci o excursie combinată.

Transport
La Inari se ajunge destul de simplu. Zbori cu Finnair (www.finnair.com) de la Bucureşti la Helsinki, de unde ai legături foarte convenabile cu Ivalo, cel mai Nordic aeroport al ţării, situat la doar 10 km sud de Inari. Un bilet dus-întors cos­tă minimum 290 euro. La aeroport poţi în­chiria o maşină al cărei preţ porneşte de la 30 EUR/zi. Şi poţi începe explorarea.