Nici o persoana aflata in viata nu a reusit sa infurie postcomunistii de vaza ai Romaniei mai profund ca Vladimir Tismaneanu. Dupa un an de cercetari efectuate la solicitarea presedintelui, echipa de savanti aflata sub coordonarea domniei sale a finalizat, in decembrie, raportul care oferea motive covarsitoare pentru condamnarea regimurilor 1946-1989. Documentul constituie, in plus, un bun temei juridic pentru elaborarea unui set de legi reparatorii fata de cei nedreptatiti si abuzati in perioada comunista. In baza sa pot fiinta, de-acum, o serie de initiative dedicate memento-ului erei comuniste – evocata fara pseudoreverii, sub adevarata ei forma de lovitura fatala aplicata evolutiei tarii, care va mai necesita ani buni pana la intremarea completa.
Cei care vocifereaza impotriva lui Tismaneanu sunt, de fapt, cei care s-au considerat, vreme indelungata, marii castigatori. Acum insa nu mai par defel atat de convinsi de victoria lor. O anemica democratie se infiripase neinsotita de procesul decomunizarii, avutia nationala fiind distribuita rapid intre mostenitorii comunismului si unele sectiuni ale populatiei ramase sub influenta gandirii comuniste. Astfel a fost creata noua baza de putere. Dar societatea a evoluat rapid, iar numarul acestor grupuri descreste, oricum, continuu. Daca raportul va dezvolta o proprie dinamica de impulsionare, atunci va contribui si la (re)evaluarea bilantului perioadei postcomuniste – dovedindu-se, in final, infinit mai mult decat un act de dreptate facuta strict victimelor represiunii.
Acesta este si motivul pentru care Ion Iliescu devine de-a dreptul apoplectic la auzul numelui Tismaneanu, pentru care Ion Cristoiu, Victor Roncea si Adrian Severin se intrec in jigniri aduse istoriografului si echipei sale de cercetatori, pentru care pana si caractere suave precum Mihai Pelin se alatura respectivului cor de voci. In lumina ponderii testimoniilor aduse in raport, output-ul istoric despre cauzalitatea represiunii de dupa 1945 ca fiind una preponderent indusa de surse din exterior capata certe valente amfibologice.
Unii sunt ofuscati de faptul ca autorul raportului a avut parte de o copilarie nomenclaturista. Dar tocmai o asemenea copilarie, certamente complexa, va fi avut darul sa ridice si unele prime semne de intrebare in mintile unor copii precoci, iar tanarul Tismaneanu nu va fi fost singura minte luminata provenita din asemenea cercuri care realiza veracitatea definitorie a acelor vremuri. A fost, inevitabil, macinat de soarta parintelui sau, dar drama familiala i-a dat in cele din urma vointa si energia necesare explorarii arheologiei comuniste. Formarea sa, realizarile sale politologice, urmate de o solida cariera universitara in SUA, au facut din domnia sa candidatul optim pentru prezidarea unei comisii de asemenea factura. Controverse au existat si in privinta selectiei colaboratorilor sai, politologul admitand cu franchete ca, daca ar putea lua munca de la capat, ar proceda, fireste, diferit intr-o serie de chestiuni. Indiferent de criticile aduse unor elemente de detaliu, de omisiunile sau includerile invocate, raportul ramane un act de pionierat care a plasat Romania in avanscena istoriografiei postcomuniste din Europa, indispensabil ca urmare a represaliilor traite de milioane de oameni.
Ineluctabil, m-am numarat si eu printre cei initial sceptici la adresa optiunii lui Basescu. "Marele soc", volumul de interviuri ale lui Tismaneanu cu Ion Iliescu, aparuse in 2004 – intr-o perioada in care PSD depunea asidue eforturi de estompare a unor voci externe influente pentru a eluda reformarea domeniilor-cheie ale statului. Tismaneanu argumenta atunci ca, prin acceptarea ideii de alaturare a tarii la NATO si UE, Iliescu ar semnala totodata si reconcilierea cu tabara democrata. Argumentatia merita, desigur, urmarita in timp. Laolalta cu autorul, ne-am convins insa cu totii ca intentiile lui Iliescu au fost departe de a fi unele pluraliste, vizand exclusiv legitimizarea elitei pe care a condus-o dintr-o era a dictaturii intr-una ce-i drept noua, dar marcata in esenta de acelasi spirit violent si represiv, devenit perfect vizibil in 1990-’91.
Pentru a puncta asemenea interese, politologul a preferat sa-si riste capul si bunul nume. Atat rezultatele demersului stiintific, cat si determinarea sa indomptabila merita pretuite – in special in lumina insultelor care i-au fost aduse de elitarii postcomunisti si adeptii acestora din mass-media. Il asigur pe Vladimir Tismaneanu de intreaga mea consideratie pentru eforturile domniei sale si ale membrilor Comisiei, dorindu-mi totodata ca diferendele initiale sa fie, de-acum, de domeniul trecutului.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
