Fara ca nerabdarea pretuitorilor de evenimente sa se transforme si ea intr-o fierbinte asteptare beckettiana, aparitia celebrilor Estragon si Vladimir s-a facut simtita la Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu, vegheata de profesionalismul, fantezia si histrionismul regizorului Silviu Purcarete.
Relevanta deosebita a spectacolului izvoraste atat din congruenta textului cu angoasele, temerile si incomprehensiunea lumii moderne, cat si din actualitatea expresiei scenice, in care aparenta simplitate a unor gesturi anecdotice naste interogatii ce dezmortesc si biciuiesc initiativa interpretativa a privitorilor, asa cum nu o data insasi motivatia ingenioasa, dar, in acelasi timp, neinchipuit de simpla a unei actiuni sau a unui titlu ales de regizor a pus pe jar voluptatea decodificarii in breasla criticilor. In acest demers artistic, laconismul si conciziunea sunt spulberate de bizarerie, claritatea se insoteste mereu cu ambiguitatea, iar realismul comic sau burlesc al gesturilor si atitudinilor lasa mereu o mica fereastra deschisa catre mister ludic si ontologic. Absurdul este sugerat nu numai de multiplicarea ideii de teatru (cu mai multe cortine), de acel decor ciudat (Helmut Sturmer), cu un copac aflat deasupra personajelor ori de absenta „muzicantilor” din final, ci in special de raportul dintre nevoia permanenta si bolnavicioasa a protagonistilor de explicatii si clarificari (vezi legenda cu Iisus si cu cei trei talhari), pe de-o parte, si incoerenta ansamblului, nonsensul acestui univers in care se misca si… asteapta cei doi noneroi, Vladimir si Estragon. Dialogul lor si cele doua intalniri cu tandemul Pozzo-Lucky, edificatoare pentru alienarea personajelor, pentru zbaterea lor de mare sangvinitate, comica si incongruenta, dar si pentru un vag presentiment al neantului ce va incheia lunga lor asteptare, induc in randul spectatorilor nu numai umorul, amuzamentul, dar si o „subversiva” amaraciune, o indoiala iscoditoare, potrivit careia tot ce se vede pe scena ar fi foarte comic, daca nu ne-ar privi si pe noi, in esenta mai putin vesela a unei existente macinate de aleatoriu, automatisme, cenusii premonitii si intrebari fara raspuns in fata neantului. In spectacol, acea angoasa din apropierea mortii, atat de puternica in piesele lui Eugen Ionescu si Albert Camus, este confiscata de o neliniste datorata solitudinii si neputintei personajelor de a intelege ori de a se face intelese.
Risipa de energie si „maladie existentiala”
Parca ilustrand cu brio acea idee despre „personalitatea nevrotica a omului contemporan” (Marcuse), bantuit de nelinisti si neputinte, atat Vladimir si Estragon, cat si Pozzo, urmat cu frenetica si imbecila devotiune de Lucky, fac risipa de energie in spectacolul lui Purcarete, se cheltuiesc vertiginos pe mize mici ori pur si simplu inventate. Ei ne ofera un carusel inepuizabil de giumbuslucuri fizice, potentate in prim-plan de contrastul dintre infatisarile celor doi noneroi, amintind pe alocuri de „varsta de aur a comediei” (si a ingenuitatii, am zice noi), dominata de „Stan si Bran”, numai ca aceste „trucuri” prelungite ici-colo constient intr-un „cinic” si totodata savuros joc cu asteptarea publicului (joc la care participa cu voluptate si Pozzo) isi afla uneori, dincolo de efectul lor fizic, o discreta invitatie in spatiul semnificatiilor metafizice. Intreaga „maladie existentiala”, aparent inconturnabila, ce domina sentimentele, trairile, impulsurile si pornirile afective ale personajelor, cand dramatice, cand comice sau grotesti, se converteste intr-un discurs artistic socant, abrupt, bulversant, mai degraba fidel „desacralizarii” teatrului (vezi si prezenta pe scena a celei care indeplineste functia sufleurului), dar care, paradoxal, dezvolta o rara energie a teatralizarii „gestului marunt”, a cuvantului si a tacerii (excelent intrupata, de pilda, de aparitiile si de monologul lui Lucky), demna de geniul lui Purcarete. Epuizati de asteptari si sperante desarte, eroii trec si prin experienta „cochetariei” cu sinuciderea, dar sunt refuzati de acel copac, purtator si el de mister provocator, spre a reveni si a se contopi cu timpul heraclitian, doar – doar vor avea parte de evenimentul care sa dea un sens acestui sentiment intraductibil al asteptarii. In vreme ce acest mecanism al zbaterii noneroilor se imbraca in spectacol in straiele grotescului, semnificatiile intregului amintesc de tragicul mitologiei eline. Altfel spus, nonsensul in care se invartesc Estragon si Vladimir este tesut din firele grotescului si ale tragicului, dupa cum burlescul aparitiilor lui Pozzo si Lucky confera aici ludicului o umbra de gravitate a premonitiilor.
Mica apocalipsa a efectelor sonore
In rolurile noneroilor Vladimir si Estragon, atat de crispati, de veseli sau tristi, de naivi, patetici ori inspaimantati, ii revedem intr-un efort istovitor pe Constantin Chiriac si Virgil Flonda, primul mai mult inclinat spre zona configuratiilor comic-grotesti, celalalt spre dimensiunea launtric chinuitoare a framantarilor si a esecului, secondati cu nu mai putina vigoare interpretativa si haz …. beckettian de Cristian Stanca (Pozzo) si Pali Vecsei (Lucky), la care se adauga imaginea unei (si ea) neasteptate ingemanari de ingenuitate si derutanta ambiguitate de pe fata baiatului (Dan Mitrea), mesagerul lui Godot. Exista in spectacol si unele momente cand deasupra personajelor pluteste insidios pericolul unei decalibrari intelectuale a umorului, cu riscul indepartarii de miza de mare profunzime a interogatiilor piesei, fapt ce credem ca invita interpretii la un permanent si sever autocontrol, spre a nu cobori stacheta intentiilor directorului de scena, de dragul amuzamentului pur al celor din sala. Imaginarul spectacolului este completat de o inspirata muzica live (Sena Ducariu – pian, Aurel Tancu – violoncel si Lavinia Maria Stanescu – vioara), dar si de apocaliptice efecte sonore, care, impreuna cu pulsatiile unui bec-personaj, tind sa mute spaimele si premonitiile catastrofice ale personajelor de pe scena printre spectatori.
