7 C
București
sâmbătă, 23 noiembrie 2024
AcasăSpecialÎn apărarea lui Vîntu şi Voiculescu

În apărarea lui Vîntu şi Voiculescu

Ca să nu fie nici o confuzie: Realitatea TV a domnilor Vîntu ori Ghiţă ori care o fi acolo şi Antenele domnului Voiculescu sunt instrumente de propagandă obscenă care nu au nimic de-a face nici cu ştirile nici cu jurnalismul. Dar instrumentele de propagandă obscenă au tot dreptul să existe şi nu e treaba statului sau a CNA să intervină. Problema e a noastră că le dăm credit.

 

„Moni”, „Iri”, „Oana”, „Pepe? Vă interesează? Se pare că da, şi încă foarte mult! Potrivit unui sondaj IRES, 90% dintre români au fost interesaţi de divorţurile unor oameni pe care nu îi cunosc şi care nu au nici un fel de calităţi personale care să îi recomande pentru notorietate publică. Cum au devenit doamna Monica Columbeanu şi soţul sau ex-soţul aferent subiect de ştiri? Cum se califică povestea unei tinere anoste care s-a căsătorit cu un domn mai în vârstă la fel de anost şi care mai târziu şi predictibil a divorţat – cea mai plicticoasă poveste posibilă, fără supărare – pentru „prime time” sau „breaking news”? Răspunsul cel mai onest este că nu se califică. Cu toate acestea suntem invadaţi brutal şi fără oprire de non-ştiri şi de non-subiecte de presă. Dar problema nu sunt persoanele citate mai sus care – cu toată mediatizarea – ramân la fel de insipide, de vulgare şi de lipsite de importanţă. Problema sunt cei care consumă aceste non-ştiri, adică dumneavoastră.

În revista 22, Vasile Dâncu susţine că otevizarea rapidă a României răspunde unor emoţii primare care ne-ar face să preferăm realitatea confecţionată de televiziuni „României reale” care încetează să mai existe. Suntem, afirmă domnul Dâncu, victime ale unei schizofrenii collective în care ne-ar fi aruncat propria ipocrizie pentru că ne pretindem preocupaţi de morala publică în timp ce consumăm cu nesaţ poveşti sordide despre Oana Zăvoranu. Dar aceasta este o explicaţie de sociolog şi putem să ne descurcăm mai bine.

Cum ar fi să recunoaştem că România reală chiar există şi că oameni vii chiar trăiesc în această realitate? Şi că aceşti oameni foarte vii şi reali chiar preferă non-story-urile pe care le vând televiziunile şi presa zi de zi? Avem de-a face, fără îndoială, cu o abdicare din partea presei. Suntem atât de obsedaţi de rating sau de de numărul de click-uri încât am uitat de lucruri esenţiale care definesc meseria noastră. Editorul New York Times, Bill Keller, aminteşte în ziarul nostru de azi două dintre aceste lucruri esenţiale: verificarea informaţiei şi imparţialitatea de la care însuşi New York Times a abdicat uneori fără nici o scuză, cum ar fi în cazul Holocaustului (cum recunoaşte Keller) sau a terorii staliniste. Dar, în cele din urmă, nu realitatea mediată pe care o prezintă presa este cea care contează, ci realitatea imediată pe care o percepe fiecare dintre noi.

Aceasta nu este o fugă de responsabilitate de genul „publicul este de vină, asta cere asta îi dăm”, ci o încercare de a identifica responsabilităţi reale. Şi adevărul este că furnizăm marfă proastă unui public care preferă marfă proastă. Şi aşa ajungem la Vîntu şi Voiculescu.

De ani de zile este limpede că cele două televiziuni nu reprezintă altceva decât instrumente docile prin care domnii amintiţi îşi promovează fără ruşine interesele personale, fie ele de afaceri sau politice, în fond unul şi acelaşi lucru. Jurnaliştii care au ales să servească aceste interese au manipulat ştirile, au manipulat realitatea, şi-au distrus credibilitatea, au discreditat cu bună ştiinţă propria reputaţie şi au făcut un rău imens profesiei demonstrând în fiecare zi cât de uşor poate fi cumpărată o conştiinţă. Dar, atâta vreme cât mai au un public şi cât mai există oameni dispuşi să îi creadă este dreptul lor să funcţioneze.

În acelaşi sondaj IRES, majoritatea românilor consideră că statul ar trebui să intervină şi să oprească emisiunile de prost gust. Scuze dar nu funcţionează aşa! Da, legea audiovizualului le cere să fie imparţiali, dar o lege care nu poate fi aplicată e o lege proastă. Nu e treaba statului să interzică nimic în materie de libertate de expresie, fie că e vorba de Oana Zăvoranu şi Diaconescu, fie că e vorba de Gâdea, Ciutacu, Badea, Creţulescu, Ciuvică etc. Pe de altă parte, nu e treaba statului să le garanteze – prin lege – acces gratuit la societăţile de cablu şi lui Vîntu şi lui Voiculescu şi lui Diaconescu şi lui Prigoană. Din păcate, atâta timp cât au un public, au şi dreptul să se exprime. Dacă nu vă place, nu mai fiţi public. Partea proastă cu libertatea este că trebuie să alegi; partea şi mai proastă e că eşti responsabil pentru alegerile pe care le faci.

Cele mai citite

Avocații solicită clarificări din partea MAI privind dificultățile înmatriculării autoturismelor către cabinetele de avocatură

Ei cer clarificarea situației legate de refuzul înmatriculării provizorii a autoturismelor utilizate de cabinetele de avocatură Uniunea Națională a Barourilor din România (UNBR) a inițiat...

Alertă de avalanșe pe Valea Prahovei: Salvamontiștii avertizează asupra riscurilor

Salvamontiștii din Prahova atrag atenția asupra riscului ridicat de avalanșe în zona montană, ca urmare a ninsorilor abundente din ultimele zile și a vântului...

Autoritățile britanice acuză Apple de limitarea inovației în domeniul browserelor web pe iPhone

Apple a fost acuzată de Autoritatea pentru Concurență și Piețe din Marea Britanie (CMA) că a restricționat inovația în dezvoltarea browserelor web pentru iPhone,...
Ultima oră
Pe aceeași temă