Am avut ocazia sa revad, dupa 15 ani, un oras care imi este tare drag: Rouen. Ma gandesc sa va arat cateva dintre minunatile sale intr-unul din articolele urmatoare. Acum sunt nerabdator sa va arat ceva ce mi s-a parut minunat, o actiune ce s-a petrecut intr-un wekend denumit generic “Zilele Patrimoniului” in care orasul Rouen fierbea in cel mai frumos sens al cuvantului. Turistii si localnicii deopotriva se bucurau de vizitele gratuite ale muzeelor si monumentelor importante si de actiunile artistice care aveau loc la fiecare pas. aveau loc fel si fel de actiuni la fiecare pas. Surpriza cea mare avea sa vina abia seara, la ora 10 cand, timp de o ora si jumatate, Muzeul de Arta si Catedrala Notre Dame din Rouen prindeau viata. O altfel de viata, legata profund de pictura. Tema era Impesionismul. Se stie ca acest curent a luat nastere in Franta si ca aceasta tara are cei mai de seama reprezentanti.
Incep cu Muzeul, a carui fatada prindea viata – o simeza imensa! Pe ea rulau, montate intr-un montaj inspirat insotit de o muzica divina, cele mai frumoase picturi impresioniste. Un desen al fatadei se suprapunea peste volumele reale si, in functie de tema tablourilor care erau prezentate, fatada parea ca se lichefiaza sau freamata ca o padure, era acoperita de pete mari de culoare care se dovedeau a fi detalii ale unor picturi celebre care se micsorau treptat, dezvaluind in cele din urma intreaga compozitie. Ferestrele capatau rame aurite in care apareau lucrari cunoscute. Pe fatada se perindau, decupate din context, personaje din tablouri de Manet, Monet, Renoir, Van Gogh, Gauguin, Toulouse-Lautrec, steagurile din faimoasa “Rue du Montorgueil” a lui Monet se miscau in bataia vantului, celebrii nuferi frematau, jucatorii de carti ai lui Cezanne erau si ei vii… O incantare de culori si muzica! Cel mai frumos lucru mi s-a parut ca, in spatele meu, era o pereche de francezi de varsta mijlocie care, in primul moment cand aparea cel mai mic detaliu dintr-un tablou, isi spuneau incantati unul altuia, pe rand, numele lucrarii si pe cel al autorului. Au gresit de foarte putine ori si, atunci cand au facut-o, s-au corectat cu mare dragoste, pecetluind cu un sarut pe obraz ceea ce stabilisera.
Toata lumea s-a grabit apoi spre Marea Catedrala. Acolo, alta minunatie, inspirata din numeroasele variante pictate ale lui Claude Monet. In aproximativ 12 minute, fatada se transforma, tuse de culoare ii marcau liniile insotite de o muzica stranie, desene in marime naturala a fatadei se plimbau pana cand se suprapuneau exact peste fatada cea reala. Si Catedrala devenea, rand pe rand, un tablou imens colorat sau in alb si negru sau in tuse trasate cu o pensula nesigura sau pixelat… Senzatia era de nedescris. N-am putut sa ma gandesc la ce ar fi simtit oamenii care au creat cladirea, secole de-a randul, vazand “vrajitoria”.
Poate o sa spuneti ca trucul este simplu: niste simple filmulete proiectate pe niste fatade. Asta si este. Doar ca efectul e senzational! Sa fi fost responsabila de emotia mea noaptea calda de toamna? Sau poate orasul cel drag? Picturile? Cei doi francezi care se iubeau tot atat de tare pe cat iubeau si arta? Faptul ca si piata Muzeului, si piata Catedralei erau PLINE de oameni care urmareau filmele de cateva ori la rand? Chiar nu stiu. Poate toate la un loc. Anexez niste imagini si niste filmulete facute cu mana tremurand de incantare, copii palide ale realitatii. Un exemplu despre cum poate trai un oras la maximum, permanent, un exemplu ce ar putea fi urmat, dezvoltat, imbunatatit. Si ma gandesc ca insiruirea IMPRESIONISM – IMPRESIE – IMPESIONANT nu este deloc intamplatoare…
sursa: casamea.ro
