Cum ar fi dacă te-ai duce la un stomatolog când te doare o măsea şi el ar fi, de fapt, şofer. Sau, şi mai rău, nu ar fi nimic. Ţi-ar face o boacănă şi, cu măseaua umflată, ai cere reparaţii. Vezi însă că atunci ai descoperi că omul are mulţi prieteni, că există, de fapt, o asociaţie care militează pentru libertatea de a pratica stomatologia chiar dacă nu ai calificare şi toţi membrii asociaţiei ar sări în apărarea lui. Desigur, vreo câţiva stomatologi ar ridica vocea şi în apărarea ta, iar alţi clienţi ţi-ar lua partea, dar, per total, un marţian imparţial care ar urmări discuţia ar ajunge la concluzia că e o diferenţă legitimă de vederi, că aşa e omul, un animal dedat dezbaterii, şi că oricine poate drege o măsea, restul fiind diferenţe naturale de gusturi şi ideologii. Numai că marţianul s-ar înşela.
Viaţa noastră publică e foarte asemănătoare, de un timp încoace, cu povestea asta. Iau ca exemplu scandalul zilei de la MAE, unde fiica unui pedelist (azi pedelist, ieri cine ştie ce, de asemenea mâine…), director la Loterie, a fost pusă de Baconschi şi compania, la 26 de anişori şi cu studii de specialitate zero, director de formare a diplomaţilor la Institutul Diplomatic Român, job temporar, pentru că aspiraţia ei e să devină diplomată, astfel că s-a şi înscris la concursul de formare pentru diplomaţi, organizat chiar de ea, şi s-a clasat între primele locuri. Hai să explic la rând, ştiind situaţia de ani de zile, cum se pot întâmpla asemenea lucruri. IDR e o creaţie a lui Andrei Pleşu, inspirată din modelul austriac.
A fost din start o creaţie inutilă, pentru că MAE avea un sistem funcţional de formare profesională organizat de Universitatea din Bucureşti, unde predam ocazional şi eu, alături de alţi profesori, şi aşa se face că o întreagă generaţie de diplomaţi mi-au fost studenţi. Organizat de Aurel Ciobanu Dordea, între timp director la Comisia Europeană, sistemul avea avantajul că pregătea diplomaţii trecându-i printr-o structură universitară, a Facultăţii de Drept, deja acreditată şi consacrată, că diploma finală le era conferită de Universitatea din Bucureşti, nu de o nouă şcoală privată, cum a devenit IDR, legal echivalentă oricărei şcoli de meserii etc. Plus că nu se creau slujbe noi, cereai unor profesori cu baza în altă parte să îţi ţină nişte ore şi nu erai pus în situaţia să recrutezi singur oameni calificaţi care nu prea se găsesc. Rezervele mele, exprimate atunci lui Pleşu, au fost depăşite de entuziasmul reformist şi IDR a luat fiinţă ca o sinecură suplimentară a MAE, de la primul om care s-a ocupat la ultimul – îi numesc doar pe poetul Caius Dobrescu, arheologul Vlad Nistor şi creştin-democratul Radu Carp având zero calificare în relaţii internaţionale aşa cum se poate dovedi ea, adică fie cu diplomă, fie cu lucrări acreditate. Posturile au fost mereu atribuite politic şi au tot crescut ca număr, o sursă de cheltuieli inutile pentru o patalama neacreditabilă de piaţa de degree-uri şi un program arbitrar, incomparabil în privinţa calităţii cu un background adevărat într-o universitate. Au fost şi încercări de a închide jucăria, numai că repede s-a descoperit că, decât să o închizi, e mai rentabil să o dai la clienţii tăi, şi aşa s-a ajuns la ultima clientă din linie, micuţa Benea, cu poza pe site-ul IDR chiar sub Baconschi şi Carp, care au numit-o şi care e director de formare profesională după ce a lucrat la Camera de Comerţ şi televiziunea mogulă Antena 1 în scurta ei viaţă profesională. Altfel, e cunoscut că, fără Baconschi, teologia ar produce doar şomeri, dar cu el şi sub el sunt toţi reciclaţi cu succes şi tratează măsele particular de sensibile, din Republica Moldova în ţările Golfului, cu succesul cunoscut.
Situaţia nu se îmbunătăţeşte cu anii. Dimpotrivă, clientelismul şi corupţia fac ca întreaga noastră viaţă publică să fie dominată de impostori care se consolidează. Să facem o dovadă simplă. Asociaţia Ad-Astra a publicat recent rezultatele în cercetare obţinute de savanţii din universităţile româneşti pe anul 2010. Acestea sunt mai democratice ca niciodată, ISI Thomson acreditând între timp multe reviste în alte limbi decât engleza. Şi rămâne de referinţă, pentru că dacă un stomatolog nu are măcar o lucrare acreditată de alţi stomatologi se cheamă că e un impostor, în democraţie toţi putem să ne tipărim singuri cărţi, reviste, ba chiar enciclopedii scrise integral de noi, şi asta nu ne face savanţi. Un colaborator de-al meu a luat la mână figurile cele mai frecvente din spaţiul public românesc şi a descoperit că profesional sunt zero barat. Faceţi singuri exerciţiul şi căutaţi pe cine vreţi. „Profesorul” Bogdan Teodorescu, mare şef al rezistenţei anti-Băsescu?
Profesor în ce, poate în turism? Că nu are nici o lucrare în nimic. Încercaţi pe alţi colegi de televiziuni, că nu doar puterea e putredă, tot spaţiul public e afectat. Câte lucrări referate are Marius Pieleanu în 2010? Cristi Pârvulescu? Adrian Moraru? Daniel Barbu? Cristi Preda? Mihai Neamţu, bursier la Wilson Center, cu o admitere organizată de ICR, pe banii noştri (deşi Wilson Center plătesc ei când vor să te aducă, eu am fost de mai multe ori, deci nu era nevoie să băgăm noi banii şi pilele)? Vorbesc doar de oameni cu catedre în universităţi, care sunt invitaţi la televiziune în virtutea capacităţii lor profesionale, că nu o să cer de la Oana Dobre, Ion Cristoiu şi Mugur Ciuvică, aceştia măcar au scris din start pe ei că nu sunt specialişti în nimic şi cine îi ascultă o face pe riscul său. Cum de eşecul de la bacalaureat nu a fost urmat de o discuţie serioasă despre programă? Păi, cine să o poarte? Oameni ca Manolescu par să fi tras pe dreapta la capitolul aşezat valori în societatea asta, probabil pentru că în sinea lor nu mai cred că se poate face ceva şi au obosit, aşa că scriu cronici sportive. Luaţi la mână comisia de acreditări în ştiinţe sociale propusă de reformistul Daniel Funeriu, în cap cu Mihaela Miroiu şi incluzând şi alte figuri pedeliste, Lăzăroiu, Stanomir etc. Luaţi anul 2010, sau 2009, sau ce an vreţi dvs., şi urmăriţi performanţa profesională a acestor persoane care dau titluri şi acreditări la alţii. Nu e greu, că e zero barat în toţi anii la capitolul lucrări acreditate, numai la capitolul lucrări nereferate unii sunt scriptomani. Luaţi-l pe doctorul Ciohodaru, o tânără speranţă profesională şi deja traseistă, l-am auzit eu vorbind de etnobotanice de sinteză, un fel de organic anorganic, merită o copertă la Academia Caţavencu.
Impostura din viaţa noastră publică a ajuns la maxim. În viaţa mea de producător TV am mai auzit şi de oameni care refuzau să ia parte la emisiuni pe motivul că nu sunt pregătiţi pentru subiect. Azi nu mai există aşa ceva. Populaţia care umple funcţiile noastre publice, de la miniştri la participanţi în talk-show-uri la istoria comunismului sau a revoluţiei (două surse de rente pe bani publici), e pregătită pentru orice şi nu refuză nimic. Asociaţia impostorilor care are libertatea de a practica orice a depăşit cu mult în organizare, putere şi tupeu asociaţia celor cărora li se maltratează măselele pe banii lor de către stomatologi fără pregătire. Sectorul public e victima de preferinţă, dar nu numai. În România, şi sectorul privat e capturat de impostură. Luând cu taxiul meu de la aeroport un amic de la Bookfest, că altfel nu avem niciodată timp (eu nu am mai intrat de ani de zile la un Bookfest, că lipsa de selecţie a titlurilor şi proasta calitate a traducerilor mă resping), acesta mi-a povestit că la edituri private celebre din România, în ultimii ani, redactorii au devenit şi principalii autori, care îşi împart între ei bugetul de publicitate şi deplasări, îşi fac mari prezentări în care se înfăţişează ca genii etc.
Captura la noi nu e doar la stat, e deci şi în privat. Şi impostura e enormă! De asta de fiecare dată când cineva de la ICR mă caută să facem serii de conferinţe să aducem şi în străinătate aceste valori autohtone (se fac, şi vin cinci exilaţi români să-i asculte) eu dau din umeri. Păi, eu caut de zece ani oameni să meargă în locul meu să vorbească la conferinţe internaţionale (nu în română), că nu fac faţă la câte invitaţii am, şi pe banii organizatorilor, şi nu găsesc (invidioşii care turbează când citesc asta să caute pe Google English, vor găsi dovezile). Am încercat eu pe unii sau pe alţii, dar românii celebri în ţară sunt adesea stângaci şi inadecvaţi în Occident. Am rezolvat demult problema, renunţând la celebrităţi şi trimiţând tineri cu studii în Occident. Ei nu m‑au făcut niciodată de râs (cu o excepţie), ba chiar unii au reuşit după aceea să capete invitaţii individuale şi să intre în circuit. Aici vezi, când vrei să converteşti faimele autohtone în prezenţe pur şi simplu decente în Vest, că împăratul e gol. Mare parte a celor convertibili au cam plecat, s-au convertit singuri.
În urma lor, pervertirea nu mai iartă nimic. Impostura întreţine corupţia şi viceversa. Lumea face bancuri de intelectualii lui Băsescu, OK, până la un punct înţeleg, că doar eu ştiu mai bine cât se omoară ei cu statul de drept, singurul motiv serios de a-l sprijini vreodată pe Băsescu, şi i-am văzut ce demnitate au avut când cu Regele. Dar poate preferaţi intelectualii Gold Roşia Montana care ies brusc din anonimat zilele astea ca să ne spună că mineritul cu cianură e leac pentru toate, inclusiv patrimoniul pe care îl va distruge? Semnăturile acestora, cu Răzvan Theodorescu în frunte şi cândva speranţa Augustin Ioan în coadă, le puteţi citi sau completa pe www.romaniacurata.ro. Unii, ca Mircea Angelescu, director în Ministerul Culturii, sunt plagiatori cu acte şi sub sigla ministerului, numiţi de PDL (vedeţi aici povestea). Partizanatul politic dat de clientelizarea în exces face ca orice discuţie pe fond, de la bac la regionalizare, să fie moartă din faşă, devenind o discuţie pro sau antiputere, iar persoanele cele mai corupte nu fac decât să se mute de la o putere la alta pentru a-şi conserva cu succes poziţiile strategice.
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor
de politici publice la Hertie School
of Governance din Berlin
