„Imago“, iluzia libertății în Rusia

Romanul scriitoarei Ludmila Ulițkaia, „Imago“, apărut la Editura Humanitas Fiction în traducerea Gabrielei Russo, face parte dintre puținele cărți care te sperie și te încântă, la care, după ce citești câteva pagini, simți nevoia să revii, apoi ai dialoguri imaginare cu unul sau altul dintre personaje, pentru ca la final să vrei să o iei de la capăt.

Maria Capelos

T

ot la final, după ce ai parcurs aproape o jumătate de secol din viața cotidiană a Rusiei de după moartea lui Stalin, înțelegi motto-ul cărții, un fragment dintr-o scrisoare a lui B. Pasternak către V. Șahalov: „Nu vă consolați cu gândul că vremurile sunt nedrepte. Nedreptatea lor morală nu ne face pe noi mai drepți, câinoșenia lor nu e de ajuns pentru ca, neputându-le accepta, să ne socotim deja oameni“. 

Este romanul despre care scrii cu o mare smerenie, pe care îl recomanzi prietenilor din dorința de a prelungi bucuria lecturii prin lungi discuții despre fiecare destin în parte. Și sunt multe, foarte multe care, într-un fel sau altul, fac parte din viața celor trei personaje principale. Practic, este un mozaic în care oamenii – fie că se întâlnesc pentru întâia oară, fie că se regăsesc sau se intersectează întâmplător –  încearcă același lucru: să supravie­țuiască. Iar fiecare o face în felul său, în Rusia unde, după moartea dictatorului Stalin, se creează iluzia liber­tății. Este doar o iluzie, societatea continuă să fie la fel de strâmb croită, multe dintre personaje refugiindu-se în marea literatură rusă, căreia scritoarea îi aduce astfel un omagiu. 

„Literatura e singurul lucru care ajută omul
să trăiască“

Samizdat, literatura care circulă clandestin din mână în mână, leagă și destinele celor trei copii atât de diferiți, Miha, Sania și Ilia. O prietenie care începe de la salvarea unui biet pisoi, pe care o consfințesc cu naivitatea copilăriei numind-o „Trianon“, dar care „pe primul dosar din anii de școală figura un alt nume, LIURS, nu mai puțin enigmatic decât Trianon“. 

Acest dosar LIURS, acronimul pentru Societatea Iubitorilor Literaturii Ruse, va marca destinele celor trei prieteni, al căror parcurs pendulează între curaj și lașitate, naivități și cinism, dragoste și trădare, dar care au în comun dragostea pentru literatură și artă, prietenia, copilăria furată și maturizarea grăbită. 

O dragoste indusă de profesorul de literatură, mereu în căutarea înțelegerii maturizării unui copil și a modalității de a preda literatura altfel, pe care „îl tulbura senzația că avea o putere nevăzută asupra lor: copiii învățau să gândească și să simtă sub ochii lui. Ce oază minunată în mijlocul urâțeniei anoste, aceeași în fiecare zi!“. 

„Literatura e singurul lucru care ajută omul să trăiască și-l face să se împace cu timpul său“, spune Viktor Iulievici la ore, unde „jumătate de clasă nu prea pricepea ce vrea profesorul. Cealaltă jumătate îl urma ca o umbră. Viktor Iulievici se străduia să se poarte la fel cu toți, dar preferații lui erau Miha, emotiv și ridicol de cinstit, Ilia, neastâmpărat și înzestrat să facă o groază de lucruri, și Sania, inteligent și rezervat. Trioul de nedespărțit“. 

Metafora profesorului, asemănarea cu Imago – forma adultă și definitivă a unei insecte sexuate cu metamorfoze complete sau incomplete – dă nu numai titlul romanului, dar și înțelegerea drumului acestui „trio de nedespărțit“ într-un „stat scrântit la cap“. Un stat în care tot profesorul se iluzionează că „elevii lui erau destul de vaccinați ca să reziste mizeriilor care făceau viața grea ca plumbul“. Așa să fie?! Parcurgi capitol după capitol dorind să afli cât mai repede dacă este așa, dar fiecare nouă pagină te prinde în vârtejul unui nou personaj, te fură istoria unui alt destin, ale cărui fire încurcate te conduc din nou la Ilia, Sania sau Miha. 

„Toți suntem orfani“

În lucrurile mizere ale vie­ții, bolnave chiar, descoperi frumosul, Ludmila Ulițkaia reușind să transforme grotescul în sublime imagini picturale, detaliile nesemnificative în esențe, să alăture absurdul sublimului într-un stil în care tragicul este subminat de comic cu o măiestrie fără seamăn. 

Capitolul „Toți suntem orfani“, în care Arii, de la Pompe funebre, rememorează înmormântările pe care le-a organizat, sau „Nunta Regelui Artur“, un personaj ciudat, fost marinar, devenit colecționar de cărți rare, sunt de o bogăție vizuală nemaipomenită!  Sau magistralul tablou pictat de Boris Ianucovici, având ca model baia anuală a unor bătrâne dintr-un sat uitat de Dumnezeu și de autorități: „În al treilea sul, cel mare, pe bucăți de tapet decupate, față și dos, erau desenate bătrânele în toată goliciunea lor, cu oasele lor, cu pieile atârnându-le ca sacii goi, cu fețele zbârcite, cu ridurile săpate adânc. Dar nimic care să semene cu Infernul – zâm­beau, chicoteau, hohoteau de râs. Se simțeau ca în sânul lui Avraam în apa fierbinte, era marea curățenie mult așteptată“. 

Arestat pentru
pornografie

Un portret ce a însemnat marea descoperire a sinelui, a pictorului uitat din el, salvarea lui sufletească și care, culmea ironiei, îi aduce condamnarea! Nu pentru „salamul antisovietic, nu pentru mausoleul făcut din cârnați, nu pentru portretul făcut din pateu de porc, cu o bucată de ureche tăiată în furculiță. Ci pentru pornografie! Dacă avem în vedere că nimeni, niciodată n-a fost arestat în URSS pentru pornografie, această arestare a fost un adevărat record“.  

Și situațiile paradoxale continuă, redate în cuvinte, propoziții și fraze așezate într-o construcție literară de o frumusețe aparte, care te poartă în ritm alert către finalul secolului XX în Rusia, dar și către locul în care se află cei trei „liurși“ după ce au trăit într-o societate în care „nu știi ce-i mai rău: un decret care să dea dreptul tuturor de a se omorî între ei într-o singură zi, sau ca statul să-și aroge dreptul de a ucide orice cetățean în toate zilele săptămânii, în toate lunile și mulți ani de acum încolo“. 

Cum fac față cei trei prieteni acestei lumi? Fiecare în felul său…   

Copiii învățau să gândească și să simtă sub ochii lui. Ce oază minunată în mijlocul urâțeniei anoste, aceeași în fiecare zi!“

„Imago“ este romanul despre care scrii cu o mare smerenie, pe care îl recomanzi prietenilor din dorința de a prelungi bucuria lecturii prin lungi discuții despre fiecare destin în parte.