La mijlocul lunii martie s-a instaurat o tradiţie a arătării muşchilor naţionalişti. Maghiarii defilează sub culorile roşu-alb-verde, uneori arborând însemne ale Gărzii Maghiare, organizaţie de extremă dreapta din Ungaria, unde, de altfel, a fost scoasă în afara legii în urmă cu un an. Replica vine din partea Noii Drepte româneşti, organizaţie care nu se deosebeşte substanţial de cea maghiară (imaginaţi-vă lozinca „România Mare, în vechile hotare” scandată în ungureşte). Mai departe, dacă tot există un Forum Civic Maghiar, s-a înfiinţat în Covasna şi un Forum Civic Român, cu statut incert (o organizaţie cu acest nume fiinţează din 2004, dar obiectivele şi activitatea acesteia nu par să aibă legătură cu manifestările de la Topliţa de săptămâna trecută).
La Cluj, un grup de exaltaţi maghiari au arborat o pancartă pe care scria „Ţinutul Secuiesc nu e România” – aserţiune mai degrabă lipsită de sens decât insultătoare. Lozinca a fost preluată, cu aceeaşi lipsă de logică, de către proaspătul lider al PSD, care a parafrazat: „Ţinutul Secuiesc nu e România pentru că nu există Ţinutul Secuiesc”. Desigur, nu există o entitate juridică numită astfel, dar mă întreb cum se poate nega existenţa unei regiuni cu identitate istorică, etnografică şi socială distinctă. Unio Trium Nationum, cu toate semnificaţiile neplăcute naţiunii noastre, este un document istoric, alături de multe altele pe care nu are rost să le ignorăm. E ca şi cum ai nega existenţa Ţării Vrancei, a Ţării Maramureşului etc.
Ceea ce pare să fi inflamat îndeosebi spiritele în acest an pare să fi fost ideea de oficializare a limbii maghiare în Ţinutul Secuiesc. Ce înseamnă această „aroganţă”? Conform celor votate, „limba maghiară este limbă oficială în Ţinutul Secuiesc, având un statut identic cu limba oficială a statului, orice cetăţean cu domiciliul în Ţinutul Secuiesc are dreptul să folosească liber şi în aceleaşi condiţii ambele limbi, atât în scris, cât şi oral”. Deranjează pretenţia ca limba maghiară să aibă un statut identic cu limba oficială a statului. Ce înseamnă asta? Că orice cetăţean din regiune are dreptul să folosească ambele limbi în relaţiile cu autorităţile. Dar aceasta este o realitate deja legiferată căci, în conformitate cu Legea administraţiei locale din 2001, „în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, autorităţile administraţiei publice locale vor asigura folosirea, în raporturile cu aceştia, şi a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale prezentei legi şi ale convenţiilor internaţionale la care România este parte”. Cum în regiune maghiarii reprezintă cam trei sferturi din populaţie, este firesc ca în întreaga administraţie să poată fi vorbită limba respectivă.
De-a lungul timpului, românii, minoritari în secuime, s-au plâns tocmai de faptul că în majoritatea instituţiilor administraţiei locale se vorbeşte exclusiv maghiara, încălcându-li-se astfel drepturile civile. Tocmai aici mi se pare că intervine elementul declaraţiei reprezentanţilor secuilor care merită salutat: ei doresc ca „împreună cu specialiştii autorităţilor publice” să stabilească lista acelor funcţii publice ce se pot ocupa numai de către persoane care cunosc ambele limbi. Deci nici un secui nu ar putea accede la o funcţie publică fără a cunoaşte limba română. Evident, nici invers. Dacă judecăm la rece, această doleanţă mi se pare cu totul firească: nu-mi imaginez cum un poliţist, un inspector fiscal, un secretar de primărie şi-ar exercita în mod eficient funcţiile fără a putea comunica în limba cetăţenilor cu care au de-a face. Nu asta înseamnă con-vieţuire? Nu asta vrem? Dacă e să acordăm secuilor tot atâta autonomie cât celor din Caracal, mă întreb cum s-ar descurca acolo un poliţist pus să ancheteze un furt de lubeniţe care fu comis sub influenţa zaibărului.
La fel de aberantă ca şi declaraţia lui Ponta mi se pare cea a ministrului Blaga, care spune: „Participanţii la reuniunea de la Sfântu Gheorghe au dreptul la opinie, însă asta nu înseamnă că trebuie băgaţi în seamă”. Cu alte cuvinte, „lăsaţi-i să fiarbă în suc propriu”. Dreptul la opinie, în sens democratic, nu înseamnă doar posibilitatea exprimării, ci şi dreptul ca aceasta să fie tratată cu consideraţia cuvenită cetăţeanului. Dacă nu băgăm în seamă aspiraţiile, legitime sau nu, ale unei părţi din cetăţenii ţării, cum putem avea un dialog între comunităţi? Atitudinea de ignorare a unor aleşi ai comunităţilor locale mi se pare inacceptabilă, mai ales când vine din partea celui care este plătit (şi din impozitele strânse în secuime) să se ocupe de problemele Administraţiei şi Internelor.
