Ideile proaste sunt contagioase

Marea Recesiune din 2008 s-a transformat în Recesiunea nord-atlantică: în special Europa şi Statele Unite, nu economiile emergente majore, sunt cele care s-au împotmolit într-o creştere economică redusă şi un şomaj ridicat. Şi tot Europa şi America sunt cele care mărşăluiesc, individual şi împreună, spre deznodământul unui mare dezastru.

Spargerea unui balon a dus la un stimul masiv de tip keynesian, care a evitat o recesiune mult mai profundă, dar care a alimentat deficite bugetare substanţiale. Răspunsul – tăieri masive de cheltuieli – asigură continuitatea, timp de mai mulţi ani poate, a şomajului inacceptabil de mare (o vastă risipă de resurse şi suferinţă cu asupra de măsură).

Uniunea Europeană s-a angajat în fine să-şi ajute membrii aflaţi în dificultate financiară. Nu a avut de ales: pentru că degringolada financiară amenin­ţa să se răspândească de la ţări mici precum Grecia şi Irlanda la cele mari ca Italia şi Spania, însăşi supravieţuirea monedei euro era tot mai mult periclitată. Liderii europeni şi-au dat seama că datoriile ţărilor în dificultate vor deveni de necontrolat dacă economiile lor nu vor putea creşte, iar creşterea era o imposibilitate în lipsa ajutorului.

Dar, chiar în momentul în care liderii europeni promiteau că  ajutorul va sosi, ei reafirmau credinţa că ţările neaflate în criză trebuie să taie din cheltuieli. Austeritatea care va rezulta de aici va împiedica o creştere economică în Europa şi astfel şi în economiile ei cele mai afectate: în definitiv, nimic nu ar ajuta Grecia mai mult decât creşterea economică robustă a partenerilor ei comerciali. Iar creşterea lentă va lovi în veniturile din impozite, subminând ţinta declarată a consolidării fiscale.

Discuţiile de dinainte de criză au arătat cât de puţin s-a făcut pentru a repara mecanismele fundamentale economice. Opoziţia vehementă a Băncii Centrale Europene la elementul esenţial al tuturor economiilor capitaliste – anume, re­struc­turarea datoriilor entită­ţilor falimentare sau insolvabile – e o dovadă a fragilizării sistemului bancar occidental.

BCE a spus că nota de plată pentru datoria naţională a Greciei ar trebui plătită integral de contribuabili, de teamă că orice implicare a sectorului privat ar declanşa un „eveniment de credit”, care ar forţa plăţi imense destinate răscumpărării de instrumente derivate pentru transferul riscului de credit (aşa-numitele credit-default swaps – sau CDS), generând poa­te şi mai multă dezordine financiară. Dar dacă BCE se teme realmente de aşa ceva – şi nu acţionează doar în interesul creditorilor privaţi – cu sigu­ranţă că ar fi cerut ca băncile să dispună de mai mult capital.

De asemenea, BCE ar fi trebuit să blocheze accesul băncilor la piaţa riscantă de CDS, pe care ele sunt prizoniere ale deciziilor agenţiilor de rating legate de ceea ce constituie un „eveniment de credit”. Unul dintre rezultatele pozitive obţinute la recentul Summit al liderilor europeni de la Bruxelles a fost începerea procesului de punere sub control a puterii de care dispun BCE şi agenţiile americane de rating.

Într-adevăr, cel mai curios în poziţia BCE a fost ameninţarea că nu va accepta obligaţiuni guvernamentale restructurate ca garanţie, în cazul în care agen­ţiile de rating  ar decide că restruc­turarea ar trebui încadrată la evenimentele de credit. Doar că ideea restructurării era tocmai să mai degreveze din datorie şi să facă restul ei mai uşor gestionabil. Dacă obligaţiunile erau acceptabile pe post de garanţie înainte de restructurare, atunci cu siguranţă erau mai sigure – şi deci la fel de acceptabile – după restructurare.

Episodul acesta e un bun memento pentru faptul că băncile centrale sunt instituţii politice, cu o agendă politică, iar băncile centrale independente tind să devină (măcar la nivel „cognitiv”) prizonierele băncilor pe care se presupune că trebuie să le reglementeze.

Iar lucrurile nu stau cu mult mai bine de partea cealaltă a Atlanticului. Acolo, aripa dură a dreptei a ameninţat să pună pe butuci guvernul SUA, confirmând ceea ce sugerează teoria jocului: iraţionalii chitiţi să distrugă dacă nu li se face pe plac înving în confruntarea cu persoane raţionale.

Rezultatul a fost că preşedintele Obama a acceptat o strategie deze­­chilibrată de reducere a da­to­­­riilor, fără creşteri de impozite – nici măcar pentru milionarii care s-au descurcat atât de bine în ultimele două decenii şi nici mă­car prin eliminarea cadou­ri­lor fiscale acordate companiilor petroliere, prin care se sub­minea­ză eficienţa economică şi se contribuie la degradarea mediului.

Optimiştii afirmă că, pe termen scurt, impactul macroeconomic al acordului de ridicare a plafonului datoriilor şi de evitare a incapacităţii de plată va fi limitat – cheltuielile tăiate vor atinge cam 25 miliarde dolari anul viitor. Dar reducerea impozitului pe salariu (care a lăsat peste 100 de miliarde dolari în buzunarele americanilor obişnuiţi) nu a fost reînnoită, şi în mod sigur economia, anticipând efectul de con­trac­ţie în cascadă, va fi şi mai reticentă să acţioneze pe post de creditor.

Însuşi sfârşitul programului de stimulare are efect de contracţie. Cu preţurile caselor în scădere continuă, o creştere plăpândă a PIB-ului şi un şomaj care se încă­păţânează să rămână la cote înal­te (unul din şase americani doritori de o slujbă cu normă întreagă nu reuşeşte să o găsească), e nevoie de mai multă stimulare, nu de mai multă austeritate – inclusiv de dragul echilibrării bugetului. Principalul factor individual de creştere a deficitului este o limită redusă a veniturilor din taxe, cauzată de slaba performan­ţă economică; cel mai bun remediu individual ar fi să punem America din nou la treabă. Recentul acord privind datoriile a fost un pas în direcţia greşită.

Au existat îngrijorări serioase cu privire la contagiunea financiară dintre Europa şi America. Una peste alta, managementul financiar defectuos din America a jucat un rol important în declanşarea problemelor Europei, iar dezordinea financiară din Europa nu ar aduce nimic bun pentru SUA – în special pornind de la fragilitatea sistemului bancar american şi de la rolul pe care acest sistem continuă să-l joace în tranzacţionarea unor CDS netransparente.

Dar adevărata problemă vine de la o altă formă de contagiune: ideile proaste trec uşor frontierele, iar noţiunile economice prost înţelese pe ambele maluri ale Atlanticului s-au condiţionat reciproc. Acelaşi lucru va fi valabil şi în cazul stagnării induse de aceste politici.   

Joseph E. Stiglitz este profesor la Columbia University. A primit Premiul Nobel pentru economie şi a scris car­tea „Freefall: Free Mar­kets and the Sink­ing of the Global Eco­nomy” (În cădere liberă: pieţele libere şi scufun­da­rea economiei globale).

Copyright: Project Syndicate, 2011.
www.project-syndicate.org