M-am intrebat de multe ori ce s-ar intampla daca administratorii tarii – caci asta sunt guvernantii, nu-i asa? – ar fi trasi la raspundere dupa modelul managerilor unei societati private, atunci cand afacerile merg prost. Pare o naivitate, sunt de acord. Raspunsul e, de altfel, dinainte cunoscut: in nici o tara din lume nu se intampla asa ceva. Sau: politic, sunt sanctionati de alegatori.
Faptul ca in nici o tara din lume nu se intampla asa ceva nu e un argument. Lumea, o stie oricine, nu e perfecta. Numai noi, cei din Est, ne imaginam ca alte tari, cele mai dinspre Vest, sunt modelul absolut. Nu, nici ele nu sunt. Orice tara poate crea un model nou, oricat ar fi ea de neinsemnata pe harta ori in ierarhia acceptata in prezent. Sigur, cu conditia sa aiba incredere in deciziile ei si, mai intai, in cetatenii ei. Or, la noi, se pare ca neincrederea e cronica.
Nu functiona o prea mare incredere in fortele proprii ale societatii romanesti nici inainte de experimentul comunist, dar acesta a distrus si bruma de siguranta de sine pe care o creasera doua decenii de stabilitate. Cat despre raspunderea politica, asta o vede oricine cu ochiul liber: guvernantii de ieri stau o tura, ori nici atat, pe tusa, dupa care isi reiau, intr-o forma sau in alta, pósturile si isi continua opera de distrugere a tarii sub cuvant ca-i fac bine. Cum toata lumea e de acord ca politicienii romani nu stiu de frica alegerilor, fiind siguri ca vor putea face pe urma niste aliante care sa dejoace intentiile alegatorilor, trebuie gasit punctul lor slab. Or, acesta e gasit de mult: interesul personal. Daca-i atingi la avere, la depozite bancare, conturi, vile, masini scumpe, simt.
Asadar, singura sanctiune de care s-ar putea, eventual, teme politicianul roman ajuns la putere este aceea care i-ar atinge averea proprie. Amenintati-i ca-si vor pierde vilele, masinile si conturile si veti vedea ca atentia fata de guvernarea tarii va creste. E drept ca sunt neprofesionisti, dar poate ca o asemenea amenintare i-ar face mai circumspecti, mai atenti atunci cand se arunca la guvernare fara sa aiba habar de ceea ce trebuie sa faca, fara vreun alt proiect decat un discurs gol pe dinauntru si fara alt scop decat acela al imbogatirii. Poate ca, daca ar sti ca imbogatirea are si revers, n-ar mai fi atat de avizi de posturi in guverne si agentii tocmai cei care se pricep mai putin. Poate ca, daca ar sti ca, in cazul in care ministerele sau agentiile pe care le conduc nu-si indeplinesc performanta promisa, vor plati cu propria avere pierderile, nu ne-am mai trezi cu chiar toti clientii politici ai diverselor partide pusi mai-mari peste cate o parte de stat, numai pentru a o mulge in interes personal si de grup.
Titlul "Legii raspunderii ministeriale" suna ca si cum acolo ar fi prevazute tocmai aceste lucruri. As, de unde! Cine a citit-o isi aduce aminte ca e o insiruire de fleacuri despre cum poate fi urmarit penal un ministru daca a fost prins, cine da, si in ce conditii, aprobarea parchetului sa se atinga de demnitari si asa mai departe. Nimic despre performanta de la serviciu si despre auditarea acesteia, nimic despre cazul cand banii publici sunt cheltuiti defectuos, ca si cum ar fi vorba de o administrare proasta a propriei averi, pentru care nu te trage la raspundere nimeni. Poate pentru ca ministerul este considerat, odata numit un ministru, fieful acestuia. Cazul Ridzi nu face decat sa confirme regula. Se stie, presa a semnalat-o de multe ori, ca performantele multora dintre ministrii nostri au dus domeniul administrat la sapa de lemn, si totusi nimeni n-a platit cu propria avere, asa cum ar fi corect.
Ce sa mai zicem de inglodarea in datorii a generatiilor viitoare din cauza poastei administrari a tarii? Cat despre Ridzi, aceasta s-ar putea sa plateasca, dar nu e inca sigur ca se va intampla, pentru niste sume, la urma urmei, ridicole in comparatie cu marea prada asupra avutiei nationale care se desfasoara de ani si ani de zile. Dar n-au platit nici administratorii comunisti ai Romaniei, ce sa mai spunem de noii democrati?
Daca esti managerul unei firme private si iti bati joc de afacerile acesteia, patronul sau consiliul de administratie te arunca afara ca pe o masea stricata inainte sa-i aduci in sapa de lemn. Or, statul nu e si el o firma a cetatenilor, care trebuie sa mearga bine in interesul tuturor? Intr-un fel, este, chiar daca gigantismul, si-al unuia cat de mic, face ca aceste adevaruri simple sa se rataceasca prin hatisul birocratiei si al bla-bla-urilor politice. Poate ca politica a fost descoperirea care a creat masca perfecta in spatele careia se pot ascunde intentiile necurate ale politicienilor. Dar politica poate fi corectata, dupa cum si ideea ca nicaieri altundeva nu se face cutare lucru, deci nici noi nu se cuvine sa-l facem, poate fi data la refacut.
