Pe ultima sută de metri înainte de startul celei de-a şasea ediţii a Premiilor „Ioan Chirilă”, Iarina Demian, soţia marelui cronicar sportiv Ioan Chirilă, actriţă, regizor şi scenarist, ne-a vorbit despre dificultăţile şi satisfacţiile organizării unui asemenea eveniment, dar şi despre lumea teatrului, unde este colegă de scenă cu fiul său, Tudor Chirilă.
Cum au luat naştere Premiile „Ioan Chirilă”?
Au avut loc cinci ediţii, ne pregătim pentru a şasea, care sper să nu fie ultima. La început a fost ideea, după care s-a început munca la proiect. În România nu există continuitate în niciun domeniu, totul se schimbă, de la legile fiscale până la ordonanţe, hotărâri judecătoreşti, hotărâri guvernamentale etc.
Cât durează organizarea unui asemenea eveniment? Aveţi dificultăţi în a găsi susţinători, sponsori?
„La premii” muncim cam din luna iulie-august până în noiembrie, dar se pare că tot nu este suficient atâta vreme cât sponsorizările rămân o mare problemă. Nu cred că voi invita, vreodată, fete dezbracate care să ofere premii ziariştilor ca să fac un eveniment „ca la carte”. În schimb, primele ediţii s-au desfăşurat la Ateneul Român într-o atmosfera cu adevărat specială, cu un program artistic (de obicei muzica clasică).
De fiecare dată ne propunem o mulţime de lucruri noi care să facă din acest eveniment, o sărbătoare. Am schimbat regulamentul şi, printre altele, am introdus un premiu de excelenţă. Să spunem că este şi un premiu de suflet. Cred că Premiul „Ioan Chirilă” este un paşaport, atât pentru tineri cât şi pentru vârstnici.
Ce greutăţi aţi întâmpinat în realizarea proiectului Premiile Ioan Chirilă?
Un proiect cultural nu prea „stârneşte”, sponsorii. Ma încăpăţânez să cred că într-o zi lucrurile se vor reaşeza pe făgaşul lor.
Anul acesta a fost mai greu ca oricând. Tudor Chirilă s-a implicat foarte mult în aceste Premii nu doar cu idei dar, mai ales, s-a ocupat de partea cea mai grea şi mai umilitoare ca să spun aşa: găsirea unor sponsori.
Cum sprijiniţi tinerii jurnalişti sportivi?
Anul trecut au fost peste 100 de tineri înscrişi la categoria „Talentul anului” şi am fost mirată să citesc articole excelente, scrise cu sensibilitate şi maturitate. Din păcate nu le-am putut oferi câştigătorilor decât o colaborare în redacţia de sport a unui ziar, colaborare care nu a funcţionat întodeauna. Sprijinul nostru încetează în acest moment. Ei trebuie să înveţe să se descurce singuri şi să se integreze în redacţia respectivă.
Moşteniţi dragostea pentru presa sportivă de la soţul dumneavoastră?
Citeam întodeauna articolele soţului meu şi am văzut totul prin prisma lui Ioan Chirilă. De când am organizat aceste Premii ne-am lovit de multă nepăsare, aroganţă sau orgolii.
Există însă, trebuie să recunosc, o elită a presei sportive care se extinde. Nu vreau să dau exemple, însă sunt sigură că mulţi cititori cumpără presa sportivă pentru X şi pt Y aşa cum o cumpărau cândva pentru Ioan Chirilă. Acesta este şi scopul Premiilor : o elitizare a presei sportive, a limbajului, a stilului.
Urmăriţi competiţii sportive?
Mă uit deseori la meciuri şi în special la cele internaţionale, sunt foarte interesată mai ales că îmi doresc ca Ionuţ Chirilă să antreneze din nou. Probabil, însă, că şi aici trebuie să stai la coadă sau să ai o anumită vârstă sau să faci parte dintr-o mafie. Nu ştiu să folosesc alt cuvânt, iar la capitolul acesta nu sunt prea diplomată.
Aţi revenit pe scenă după şase ani, în spectacolul „O lume pe dos” a cărui regie vă aparţine. Ce v-a determinat să va reîntoarceţi?
Am revenit pe scenă fiindcă nu sunt puţini cei care nu concepeau că nu mai joc. Am vrut să fac o mică demonstraţie în primul rând pentru mine şi mi-a ieşit. Îmi era dor de aplauze, de scenă, de mirosul decorului.
Cum este să jucaţi alături de fiul dumneavoastră?
Când joc alături de fiul meu, suntem doar doi actori şi atât. Doi actori care se iau la întrecere, dar care se respectă şi nu se trădează.
Al Pacino spunea: „În general este mai uşor să lucrezi cu oameni pe care îi ştii, de aceea multe familii joacă împreună, este ca un număr la trapez, unul depinde de celălalt şi când cunoşti toanele şi ritmul celuilalt, oamenii se pot susţine şi pot realiza multe împreună”.
Cum vă simţiţi mai bine, în postura de regizor sau în cea de actriţă?
Mă simt bine în ambele posturi, dar am descoperit că un regizor este mai respectat decât un actor, dar un actor este mai iubit decât un regizor.
