La 20 de ani de la evenimentele care au îngropat pentru mulţi ani credibilitatea României, dl Ion Iliescu tot se mai supără când i se spune adevărul în faţă. Ghiciţi ce e cel care i-l spune. Ce altceva decât un golan, un rătăcit şi nu mai ştiu ce termeni foloseşte acest bătrân nomenclaturist.
Acum 20 de ani nici nu mai era nevoie de baia de murdărie propriu-zisă şi morală pe care ne-a tras-o gaşca lui Iliescu: tot eram compromişi pentru străinătatea lucidă prin furtul revoluţiei de către acelaşi nomenclaturist, în ziua de 22 decembrie 1989. Cei de azi, care erau tineri sau copii atunci, nu-şi mai aduc aminte – şi nici nu vor – de lozincile lansate de echipa lui I. Iliescu, de toate acele pregătiri cu „noi muncim, nu gândim” şi alte asemenea inepţii cu care o mulţime de proşti au fost prostiţi şi mai tare, ca să poată înghiţi gogoaşa pregătită din timp.
Mineriada principală, că mai fuseseră şi altele şi au mai urmat, a fost o încercare de readucere a societăţii româneşti la cenuşiul în care o cufundase comunismul şi din care tocmai se extrăsese. Uităm prea uşor, în beneficiul unor criminali. Dar cui îi pasă? Acum avem criza şi nimănui nu‑i mai arde să-şi aducă aminte. Parcă până acum îşi mai adusese cineva aminte. La noi, e lucru ştiut, memoria nu mai are nici un preţ. Trăim în prezent, iar aici Ion Iliescu nu e mai rău decât orice bătrânel ceva mai vioi. Pe segmente, fiecare putem părea ce nu suntem, aşa cum i se întâmplă şi fostului preşedinte al ţării. Există momente, chiar în viaţa celor mai feroce criminali, când aceştia pot părea normali, blânzi, ba chiar tandri şi prietenoşi. Tot răul pe care l-au făcut şi îl vor mai face, căci el este raţiunea de a fi a unor asemenea deturnaţi de la umanitate, pare uitat şi chiar este, pentru moment, dar el e gata oricând să răbufnească. Sigur, atunci când criminalii respectivi ajung la senectute, energia lor, ca a noastră, a tuturor, mai scade, încât şi proporţiile răului pe care-l mai pot provoca sunt altele. Dl Iliescu mai poate să-şi regăsească energia insultei la adresa oricui îi spune vreun adevăr în faţă, vezi afirmaţiile sale, repetate, la adresa lui Teodor Mărieş.
Tot ce s-a întâmplat atunci, în zilele de 13-15 iunie 1990, pare astăzi halucinant, un coşmar care nu mai este posibil. Nu mai este? Dar mineriada minciunii, a manipulării cu ce e mai prejos de marea mineriadă din 1990? Uitaţi-vă numai la figurile şi raţionamentele (dacă pot să le numesc aşa) unora dintre oamenii politici de azi. Uitaţi-vă numai la capacitatea de manipu-lare, la proporţiile minciunii practicate de mulţi dintre ei şi veţi înţelege că pericolul nu a trecut şi nici nu va trece curând. Să nu ne amăgim cu Uniunea
Europeană, NATO şi cine ştie ce alte iluzii. Toate acestea nu ne-au transformat decât foarte puţin, iar pe politicieni i-au modificat doar în zona hoţiei şi a corupţiei, rafinându-le, even-tual, tehnicile. În rest, nimic nou pe frontul de est. Iluzia că schimbarea generaţiilor va aduce oameni noi (iar noi?!) în politică nu trebuie să ne blocheze vede-rile. Nici cei noi, mai tineri, nu sunt mult deosebiţi de cei vechi. Sigur, n-o să mai auziţi prostiile rostite acum 20 de ani, acum cei care le scriau sunt analişti, gata cu prefabricatele securistice. Dar dedesubt nu e tot aceeaşi violenţă, nu e aceeaşi disponibilitate de a da în cap sau măcar de a aproba datul în capul celor care sunt de altă părere? Răspunsul este unul singur: da. Peste vechiul jeg securistic s-a dat cu puţin glanţ şi gata, avem politicieni „europeni”. Cine şi i-a ales să se bucure de ei. Şi de minciunile cu care îi întreţin până în momentul adevărului, când încep reducerile de viaţă, căci ce altceva înseamnă măsurile anticriză luate recent de Guvern?
În fond, crimele de la mineriade trebuie considerate la pachet cu cele ale revoluţiei furate de după fuga lui Ceauşescu şi apariţia pe scena publică a lui Ion Iliescu. O să spuneţi că „la revoluţie” au fost mai multe victime. Aşa o fi, numai că la mineriadă ele au fost mai bine ascunse, din cauză că puterea comanditară a acesteia a rămas în picioare. Dacă Ceau-şescu ar fi rămas la putere, mai crede cineva că am fi aflat de morţii de la Timişoara, de cei arşi la Bucureşti şi de alţii, şi de alţii? Să nu fim naivi, Iliescu şi ai lui au avut nevoie de acest fragment de adevăr şi l-au livrat publi-cului. În schimb, au avut nevoie să rămână învăluit în mister adevărul despre mineriadă şi el a rămas încă neclar, tot mai neclar pe măsură ce trec anii.
Cei care au fost în Piaţa Universi-tăţii, în primăvara anului 1990, îşi mai amintesc de iluzia de libertate pe care o dădea acest spaţiu liber de comunism, de cântecele lui Valeriu Sterian şi Cristian Paţur-că, cele care astăzi răsună doar ca nişte amintiri. Dacă revoluţia română din decembrie 1989 a fost furată, atunci sigur că ea a renăscut în aprilie-mai-iunie 1990. A reînceput, dar a fost înăbuşită de cei care şi-o arogau mincinos, sfruntat, pe prima. Cu timpul, hoţii de revoluţii au trecut mai departe şi au furat lucruri mai substanţiale, bunurile acestei ţări. Pe care o să le plătim noi toţi, începând de foarte curând. Printre sărbătorile inverse, negre, ale acestor vre-muri, 13-15 iunie rămân la loc de frunte, cu hramul Ion Iliescu.
