Pana aici, toate bune. Problema este ca acest proces de renovare e atit de „amplu” incit atinge dimensiuni epice: adica e o lunga poveste careia nu i se mai stie inceputul si nu i se intrevede sfirsitul. Proiectul e sublim, dar lipseste cu desavirsire. In realitate, cladirea, monument istoric, „se gaseste” intr-o stare avansata de degradare de multi ani. Cind a fost preluata de grupul TH Hotels, care are citeva renovari de hoteluri la activ, am sperat ca nu vor intirzia sa o restaureze si sa o repuna in circuit, intr-un demers comercial firesc pentru un investitor. Lucrurile insa nu s-au intimplat asa. In 2003, proiectul era pe tapet. In 2006, se preconiza terminarea lucrarilor la finele lui 2007, urmind ca Palas sa devina cel mai mare boutique hotel din Bucuresti cu cele 150 de camere, restaurantul si sala de conferinte prevazute. In noiembrie 2007, o jurnalista scria despre grupul care poseda hotelul precizind ca are „si un hotel in faza terminala de constructie, Palas”. O simpla raita la fata locului i-ar fi permis sa constate cit de departe de adevar era afirmatia ei. Anii au trecut, iar cladirea a ramas in suferinta, decrepitudinea in care era deja de mult s-a accentuat, si aceasta cu mult inainte de inceperea crizei, care ar explica de ce o societate isi amina investitiile in asteptarea unor vremuri mai clemente.
Astazi, mai mult ca oricind, efectele devastatoare ale abandonului sunt evidente. Locul ofera privirii un peisaj deja banalizat in Capitala: structura de rezistenta grav afectata (proptelele din lemn sunt acolo cel putin din 2003), elemente de decoratie macinate care se prabusesc in gol, peste doua hirtii precare care te avertizeaza sa nu-ti garezi masina acolo. „Cade tencuiala” pare sa fie leitmotivul strazilor bucurestene si in 2010. In inima Bucurestiului, la doi pasi de Primaria Capitalei a carei privire e, hotarit lucru, atintita olimpian spre zari indepartate, unde aceste amanunte triviale nu se disting.
Construit in perioada interbelica intr-un stil utilitarian eclectic care denota aspiratiile Bucurestiului de inceput de secol XX de a deveni o capitala europeana, dupa planurile unui arhitect marcant al vremii, francezul Ernest Doneaud, a fost de la inceput gindit sa fie hotel. Cu o mica – dar semnificativa – diferenta: Hotel Royal Palace. Arhitectului Doneaud Bucurestii ii datoreaza arhitectura frumoasa si de buna calitate: Cercul Militar National (ridicat in 1912 dupa planurile lui Doneaud, Dimitrie Maimarolu si Victor Stefanescu, in stil neoclasicist francez), Dorobanti 18 (recent restaurat), Hotelul Lido, Palatul Camerei Deputatilor de pe Dealul Mitropoliei (lucrare la care a colaborat cu ilustrul inginer si inventator Gogu Constantinescu, unul din fondatorii Societatii Beton si Fier, care promova utilizarea betonului armat), biserica Sf. Visarion (1912), vila George Desliu din bd. Dacia (1912-1914, stil eclectic de factura clasicist franceza), o splendida vila pe str. Mahatma Gandhi 1, colt cu Kiseleff. Urbanist recunoscut de Comisiunea Superioară a Planurilor de Sistematizare, el a cistigat, printre altele, premiul I la Concours Publics d’Architecture, alaturi de un alt mare ahitect al vremii, Paul Smarandescu, pentru un proiect de cladire destinata hidroterapiei, la Slanic Moldova.
Revenind la hotelul Palas: proprietarul este obligat, conform legii, sa asigure integritatea imobilului, chiar si numai pentru ca acesta sa nu se prabuseasca peste trecatori, provocind o drama. In zona se zvoneste ca s-ar vrea o deschidere in 2010. Ramin sceptica in privinta existentei in Bucuresti a societatii comerciale care ar reusi sa duca la bun sfirsit munca uriasa de-acolo in urmatoarele 9 luni. Iar pina cind acel Prislea-cel-Voinic al restaurarii o sa apara, suntem condamnati sa ne croim drumul, in chiar centrul Bucurestilor, printre fantomatice marturii ale splendorii de-altadata, care ne chinuie cu agonia lor fara sfirsit.
La o recenta intilnire a ONG-urilor de profil si a asociatiilor profesionale cu reprezentanti ai celor doua ministere care gestioneaza patrimoniul, cineva a reprosat societatii civile ca s-a talibanizat, in sensul in care se opune progresului dorit de dezvoltatorii imobiliari. Va invit sa ne gindim putin: se estimeaza ca am pierdut aproape 1.000 de cladiri frumoase in Bucuresti. Nu mai e cartier nealterat de interventii neinspirate, lipsite de stil, supradimensionate si chiar si constructiile noi reusite pacatuiesc prin inadecvarea lor la specificul zonei in care au fost, parca, parasutate, fara o preocupare reala pentru context. Atunci ma intreb: cite alte mii de cladiri trebuie sacrificate pe altarul unei dezvoltari imobiliare indecente, total scapata de sub control? Cind vom avea reglementari fara convenabile lacune, functionari integri si competenti, proprietari mai educati in spiritul respectului fata de patrimoniu, un stat mai dispus sa investeasca in patrimoniu si sa respecte conventiile internationale pe care le-a ratificat?
Pina cind acest lucru se va intimpla, noi vom scrie, vom protesta, vom face meeting-uri in fata PMB si a Parlamentului… sperind ca voi, cei care ne cititi, sa va alaturati efortului nostru, intelegind ca luptam pentru comunitate si pentru cei care vor veni dupa noi, pentru care dreptul la arhitectura, la peisaj si la patrimoniu va fi la fel de vital ca si dreptul la educatie, la munca, la sanatate. Cind strigatul nostru va deveni vuiet (nu vaiet!), atunci niste scaune se vor clatina si niste ….. vor cadea. Atunci aerul va deveni mai respirabil la propriu si la figurat. Pina atunci, insa, pina cind evolutia lucrurilor va inregistra macar o tendinta catre normalitate, voi semna:
Al vostru, devotat, talibanul de serviciu.
sursa: casamea.ro/blog
