O veche intelepciune spune ca, daca ai la indemana doar un ciocan, toate problemele arata ca niste cuie. Nici ca ar putea exista o confirmare mai evidenta decat discutia pe marginea deficitului comercial al SUA si a dezechilibrelor financiare globale – expertii tind sa vada majoritatea problemelor prin prisma economisirii. Din pacate, aceasta concentrare asupra economisirii distorsioneaza si distrage atentia de la adevaratele provocari ale pietelor de consum de masa din statele in curs de dezvoltare.
Cand se calculeaza venitul national al unei tari, deficitul comercial reprezinta diferenta dintre un consum ridicat din import si o productie mai slaba pentru export. Din perspectiva pur contabila este, asadar, normal ca deficitele comerciale sa fie etichetate drept cresteri negative.
Cei mai multi economisti fac insa un pas suplimentar si spun ca deficitul comercial american este cauzat de o criza de economisire. Dar, din moment ce deficitul unei tari este surplusul alteia, seful bancii centrale americane, Ben Bernanke, a pledat chiar pentru inversarea logicii conventionale: deficitul comercial nu este atat un rezultat al gradului scazut de economisire din SUA, ci unul al unei economisiri in exces in alte tari – in special in China.
Ambele explicatii sunt viciate. Cum sa se traduca un exces de economisire in exporturi, ca doar gospodariile nu exporta nimic? si analog: daca SUA consuma prea mult, cum se face ca au redus capacitatea de productie si de ce piata muncii e atat de slab articulata?
Ambele ipoteze, cea a crizei si cea a excesului de economisire, confunda rezultatele aritmetic-contabile cu cauzele. Deficitele comerciale reflecta tranzactii dintre furnizori si cumparatori, iar aceste tranzactii sunt la randul lor rezultatul unor stimulente si semnale date de preturi. Consumatorii americani cumpara produse din import pentru ca sunt mai ieftine decat cele produse in SUA. Acest avantaj de pret este deseori o urmare a cursului de schimb din tari ca Japonia sau China, ale caror monede nationale sunt subevaluate cu procentaje intre 25 si 40%, iar aceasta subevaluare infirma avantajul eficientei americane in productie.
Dar subevaluarea este doar una din politicile prin care statele inteleg sa impulsioneze exporturile si sa restranga importurile, astfel incat ele sa inregistreze surplusuri comerciale, iar partenerii lor (inclusiv SUA) deficite. Asemenea politici destinate asigurarii cresterii economice bazate pe exporturi includ subventionarea exporturilor si impunerea de bariere comerciale.
In epoca moderna a globalizarii, cresterea bazata pe exporturi este augmentata de politici axate pe atragerea investitiilor straine directe (ISD), o combinatie incununata de succes mai ales in China. Din setul de politici pentru atragerea ISD fac parte subventionarea investitiilor, facilitatile fiscale, scutirile de taxe si derogarile de la legislatia interna si normele ei.
Aceste politici incurajeaza companiile sa-si mute capacitatile de productie in tarile aflate in curs de dezvoltare, iar aceste tari beneficiaza in schimb de o infuzie de tehnologie moderna. Respectivele state isi dezvolta astfel exporturile si reduc concomitent si cererea de produse din import (sau cel putin o fac sa creasca intr-un ritm mai redus fata de exporturi). In paralel, companiile reduc capacitatea interna de productie si investitiile, tendinta care genereaza reducerea exporturilor si cresterea importurilor in tarile din care provin aceste firme. si la acest capitol China este dovada vie a modelelor amintite – aproape 60% din exporturile chinezesti sunt produse de firme straine.
Aceasta poveste este fundamental diferita fata de ipotezele legate de criza si excesul de economisire si conduce, ca reactie, la politici radical diferite. Tarile in curs de dezvoltare trebuie sa inregistreze crestere economica, dar in ziua de astazi e mult mai lesne sa acumulezi capacitati si sa cresti prin ISD decat sa-ti dezvolti piete de consum de masa. In consecinta, economia globala nu se confrunta neaparat cu un exces de economisire, ci cu o problema de cerere pe pietele statelor in curs de dezvoltare.
Marea provocare este de a convinge corporatiile sa investeasca in aceste tari, dar cu scopul de a produce pentru consumatorii locali. Aceasta abordare presupune insa stimularea pietelor interne ale acestor state si inseamna rezolvarea unor probleme precum decalajul de venituri si redistribuirea corecta a acestora – o provocare organizationala enorma, oarecum obturata de ochelarii de cal purtati de economistii care se concentreaza exclusiv pe economisire si pe chestiunile aflate pe latura ofertei, nu insa si pe cea a cererii.
Standardele ocupationale, impunerea de salarii minime pe economie si activitatea sindicala sunt ingredientele solutiei, asa cum de altfel au fost si in tarile care s-au dezvoltat cu succes. Sindicatele au fost importante in evolutia istorica, pentru ca ele se angajeaza in negocieri descentralizate, prin care salariul este legat de productivitatea firmelor. Altfel spus, piata poate sustine aceste salarii. si investitiile guvernamentale ar putea fi de folos, dar rolul lor e limitat. Substituirea investitiilor private prin investitii publice genereaza fie deficite bugetare inflationiste, fie impozite ridicate, cu efect distrugator pentru stimulente.
Dar nici o solutie nu este posibila atat timp cat nu abandonam logica ipotezelor referitoare la excesul si criza de economisire si nu stabilim o legatura intre dezechilibrele financiare globale, pe de-o parte, si modelele globale de productie ori cererea insuficienta de pe pietele interne ale statelor in curs de dezvoltare, pe de alta parte. Afirmatiile obsesive si trase de par conform carora economisirea este reversul consumului si investitiilor amintesc oarecum de comportamentul unui Hopa-Mitica: oricum ai incerca sa-l asezi, el tot la pozitia sa initiala revine.
Thomas Palley, economist-sef al Comisiei de Analiza Sino-Americane in probleme de economie si securitate, este si autorul volumului "Economia Post-Keynesiana".
Copyright: Project Syndicate, 2007.
www.project-syndicate.org
