Printre masurile anticriza agreate de Guvernul roman cu FMI se numara si reducerea cheltuielilor bugetului public. Incercarile de a actiona in aceasta directie se dovedesc insa greu de pus in practica – toate institutiile si categoriile sociale lovite intr-un fel sau altul de reducerile de cheltuieli folosesc toate mijloacele pentru a se opune diminuarii veniturilor lor. Iar cum numarul persoanelor afectate direct sau indirect este foarte mare, constituind un bazin electoral considerabil, chestiunea capata o miza politica ce risca sa submineze dezbaterea si analiza obiectiva a problemei de fond: care este marimea optima a "guvernului", in sensul nu doar al aparatului administratiei publice, ci si al serviciilor asigurate in mod public. Chiar daca pe termen scurt criza impune reducerea cheltuielilor bugetare, reformele din domeniu trebuie sa fie facute avand in vedere termenul lung, in baza unei bune intelegeri a factorilor ce determina dimensiunile sistemului administratiei si serviciilor publice.
Pentru simplificare, vom considera ca "marimea guvernului" este reflectata de ponderea in produsul intern brut a veniturilor prelevate la bugetul public sub forma de impozite si taxe. (De retinut ca adesea guvernele obtin venituri importante si din alte surse, cum ar fi veniturile din petrol ale Rusiei.) Comparatiile internationale pe acest indicator impun doua constatari. Prima este aceea ca exista o mare variabilitate in ceea ce priveste gradul de fiscalizare din diverse tari: in Statele Unite, Japonia, Coreea de Sud sau Australia, guvernul preleva sub forma de impozite si taxe intre 28 si 29 la suta din PIB, in vreme ce in Germania, Italia sau Franta procentajul depaseste 40 la suta.
Cea de-a doua este aceea ca, in general, tarile cele mai dezvoltate au si sisteme de administratie si servicii publice cele mai extinse, in vreme ce tarile emergente tind sa aiba guverne mai putin implicate: gradul de fiscalizare in China este de doar 16,4 la suta, in vreme ce in India este de 18,9 la suta din PIB. In unele tari africane gradul de fiscalizare este chiar mai scazut, dar exista si tari emergente in care fiscalitatea este comparabila cu cea din tarile dezvoltate – Brazilia sau Rusia preleva 32,3, respectiv 33,2 la suta din PIB. In aceeasi zona se inscrie si Romania, care in ultimul deceniu are venituri fiscale situate in jurul valorii de 30 la suta din PIB, cu mai bine de zece puncte procentuale sub media Uniunii Europene.
Poate ca mai socanta este observatia ca se inregistreaza o tendinta seculara neabatuta de crestere a "marimii guvernelor". Pana la inceputul secolului al XIX-lea guvernele nu prelevau decat in jur de 5 la suta din PIB, procentaj care a inceput sa creasca spre sfarsitul secolului, pentru a ajunge in a doua jumatate a secolului XX la valori ce depaseau 50 la suta. Abia in anii ’80 a inceput o miscare inversa de rationalizare si reducere a dimensiunilor administratiei si serviciilor publice. O data cu declansarea crizei, implicarea guvernelor a crescut iarasi foarte mult, desi deocamdata impactul la nivelul gradului de fiscalizare nu se face simtit.
Nu exista o explicatie complet satisfacatoare cu privire la aceasta tendinta de crestere a rolului guvernelor. Se considera ca extinderea votului universal la inceputul secolului XX, care a dat dreptul sa se exprime categoriilor mai putin favorizate ce au folosit statul pentru a determina redistribuirea veniturilor in favoarea lor, ar putea contribui la explicarea fenomenului – desi statul este adesea mai mare si mai puternic in conditii de dictatura. Este, de asemenea, indiscutabil ca progresele tehnologice in transporturi, telecomunicatii, prelucrarea si transmiterea informatiilor, in capacitatea de a colecta impozite si taxe, precum si cresterea veniturilor, in general, nu pot fi ignorate ca factori explicativi. Insa acestea indica, mai degraba, ce face posibila cresterea guvernelor, nu si ratiunile pentru care aceasta se intampla.
Intr-un sistem democratic, singura explicatie posibila pentru fenomenul cresterii implicarii guvernelor este aceea ca cetatenii doresc si cer acest lucru. In caz contrar, personalitati si partide politice ce ar candida pe platforma guvernului minimal ar castiga suficiente voturi incat sa preia puterea si sa opereze schimbarile in sensul diminuarii guvernelor si a rolului acestora.
Iata de ce este putin probabil ca o data cu cresterea veniturilor si continuarea integrarii Romaniei in Uniunea Europeana rolul guvernului in furnizarea de servicii publice sa scada. Atrage insa atentia faptul ca, masurat in termenii ponderii veniturilor fiscale, Guvernul din Romania este comparabil cu cel din Elvetia, de exemplu, in vreme ce calitatea serviciilor publice in cele doua tari este incomparabila. Aceasta constatare usor de facut este esentiala pentru directia in care trebuie sa se concentreze eforturile de reforma a statului in perioada imediat urmatoare – catre cresterea eficientei in asigurarea serviciilor publice.
Administratia publica din Romania traieste inca intr-o era in care calculatorul si internetul sunt in mare masura necunoscute si nefolosite, in care o buna parte din personal este format din soferi, secretare si femei de serviciu, in care numarul de functionari publici din administratia locala este de cateva ori mai mare decat in localitati similare din tari dezvoltate, in care numarul de impozite, taxe si raportari de tot felul este de cateva ori mai mare decat in celelalte tari europene. Desi mai spectaculoase si cu succes de public asigurat, modificarile in numarul de ministere sau institutii publice nu au nici un efect daca nu sunt tratate aspectele functionale si organizatorice la nivelul fiecarui birou, al fiecarei primarii sau agentii de oriunde in tara.
