Romania este acea tara membra a UE in care parintele isi duce copilul bolnav la spital, il ia inapoi acasa fiindca doctorul ii spune ca sufera doar de o banala raceala, iar peste cateva zile il inmormanteaza. In ultimul an, macabra experienta s-a repetat cu o frecventa aproape saptamanala, demonstrand, spre stupefactia tuturor, ca o meningita confundata cu un biet guturai poate secera vieti precum o SIDa nationala.
Pentru unii doctori din judetele tarii, meningita pare sa lipseasca de pe lista bolilor studiate in facultate, fiind confundata, inexplicabil si alarmant, cu o inofensiva raceala. Evident, o astfel de poveste ajunge de fiecare data pe prima pagina a ziarelor, iar reporterii de televiziune pandesc hulpavi lacrimile care inunda chipurile parintilor care-si pierd copilul. Bomboana pe coliva celor decedati prematur este pusa insa de diversi oficiali patrunsi de importanta aparitiei lor la TV. Ei dau asigurari ca funesta poveste va fi anchetata "cu maxima responsabilitate". Adica de vreo comisie oarecare, care nu se stie cui va da socoteala, daca va da.
Deocamdata sirul dramelor petrecute in spitalele de pe intreg cuprinsul tarii – in care aproape invariabil nici un cadru medical nu este declarat vinovat – nu pare sa duca la o responsabilizare a purtatorului de halat alb. Cu inocenta, meseriasul cu stetoscop se scuza si invoca diverse motive pentru moartea unui om. Evident, organismele profesionale care ar trebui sa apere reputatia breslei si sa sanctioneze fara mila culpa medicala dau si ele o mana de ajutor in spalarea pacatelor "colegului de sistem", gasind tot felul de "motive obiective" (cel mai adesea disimulate sub ambalajul unui "viciu de procedura", de nimeni asumat), pentru a trece sub uitare greseala. Dupa vreo jumatate de an, intreaga poveste este si ea ingropata, mortul putrezeste linistit in gropa sa, iar cadrul medical din mana/mintea caruia a plecat nenorocirea continua sa profeseze.
El nu ramane un izolat, ducandu-si crucea malpraxisului, deoarece zeci de colegi ajung sa-l consoleze, sa povesteasca altora cat sufera respectivul, sa explice cat si-a tocit acesta coatele pe bancile facultatii. Facultate unde se pare ca a invatat orice altceva decat sa salveze oameni. El, care este in fond un ucigas, considera ca muritorii de rand nu au dreptul sa-l judece: "Voi nu ati disecat cadavre", "Voi nu ati invatat sase ani medicina", "Voi sunteti niste nimeni in comparatie cu mine". Incet-incet ucigasul se metamorfozeaza in victima, iar parintii si rudele adevaratei victime sunt singurii care-si mai amintesc de inocentul care a murit pentru ca a avut curajul sa intre intr-un spital romanesc sau a fost dus acolo. Daca publicul spectator nu se lasa usor convins de masca inocenta a celui care a ucis, este pusa discret pe tapet problema salariilor mici ale celor care indeplinesc actul medical.
Nimeni nu are curajul sa vorbeasca de faptul ca in spitalele autohtone s-a cascat o prapastie uriasa intre medicii tineri, platiti mizerabil – si care in cele mai multe cazuri isi fac datoria impecabil –, si cadrele cu vechime in sistem, ale caror venituri nu mai sunt in cele mai multe cazuri deloc mici, dar in cazul carora suficienta, dublata de dispretul fata de pacient, a atins cote maxime.
Cum medicii tineri – care ar putea sa reformeze aceasta casta – aleg sa emigreze pe capete in cautarea unei slujbe decente, pacientului roman nu-i raman decat curajul de a-si incerca norocul cu vechile cadre ale sistemului si speranta de a supravietui. Pentru romanul fara curaj, dar cu venituri un pic peste medie, solutia salvatoare ramane calatoria medicala intr-o tara unde sistemul spitalicesc functioneaza fara sincope. Aici are si sansa sa intalneasca un tanar medic roman, profesionist, care nu si-a mai gasit locul in spitalele din tara.
