Ar fi, desigur, destule de scris în privinţa judiciozităţii setului de măsuri prin care Guvernul României înţelege să combată criza. Cabinetul Boc a reacţionat într-un final la avertismentele FMI, dând curs solicitării acestuia cu privire la adoptarea unor măsuri de austeritate urgente pentru a evita falimentul statului. Timp de peste un an, FMI a tot atras atenţia asupra nevoii de reducere a supradimensionatului aparat bugetar, dar degeaba. Într-un final, s-a văzut nevoit să impună un termen-limită, care va expira la finele acestei luni. Sindicatele din sectorul public s-au opus, fireşte, planului de austeritate, ameninţând chiar cu revolte populare de anvergura evenimentelor din decembrie 1989. În toiul întregii agitaţii, şeful FMI, Dominique Strauss-Kahn, s-a trezit brusc preocupat de realitatea românească, explicând unui post TV francez că Guvernul de la Bucureşti a fost cel care a optat pentru dureroasa reducere a salariilor şi pensiilor, în timp ce instituţia financiară aflată sub conducerea sa ar fi preferat soluţia creşterii taxelor.
Cum astfel de observaţii nu puteau conduce decât la o opoziţie şi mai vehementă faţă de planurile Guvernului, explicaţia cea mai nevinovată pentru gestul lui Strauss-Kahn – absorbit de o serie întreagă de chestiuni arzătoare – ar fi că omul a călcat, pur şi simplu, în străchini. Din nefericire pentru domnia sa, interpretarea este relativ neverosimilă, dat fiind că vizitase România cu puţine săptămâni înainte, respectiv la sfârşitul lunii martie. Cu acea ocazie, Strauss-Kahn a găsit timp şi pentru a se adresa studenţilor de la ASE, pe care i-a calificat elogios drept viitori lideri ai ţării. Până atunci însă, aceştia vor activa, vrând-nevrând, mai întâi în calitate de inspectori fiscali sau de funcţionari în cadrul diverselor ministere – posturi ce ar urma să fie mai puţin numeroase pe viitor dacă planurile de austeritate ale lui Traian Băsescu vor avea sorţi de izbândă.
Acum 35 de ani, Dominique Strauss-Kahn era un membru de vază al Uniunii Studenţilor Comunişti din Franţa – dispune, aşadar, de suficientă experienţă în materie de proteste împotriva unor măsuri guvernamentale nepopulare. Acum 3 ani, socialistul francez ajungea în fruntea FMI graţie sprijinului puternic al UE, căreia îi venise rândul să nominalizeze candidatul la şefia FMI – o Uniune condusă, la rândul ei, de un fost militant maoist, adică José Manuel Barroso. Între timp, viziunea robbespierreană a lui Strauss-Kahn s-a mai temperat, domnia sa sperând în prezent că soluţia capitalismului de stat îl va catapulta în funcţia de preşedinte al Franţei cu ocazia alegerilor prezidenţiale din 2012, an în care îi expiră şi mandatul de la FMI.
În România, cel puţin Adrian Năstase îi va ţine garantat pumnii. Strauss-Kahn a fost, practic, singurul oficial european important dispus să-i ignore problemele cu justiţia, continuând să-l trateze ca pe un aliat. Carierele celor doi par oricum croite după acelaşi tipar politic: ambii au fost avocaţi specializaţi în problemele economiei de stat, ambii şi-au dorit să opereze rapid cât mai aproape de centrul puterii. Imensa lor încredere de sine i-a ajutat să depăşească o serie de scandaluri şi controverse privind propria persoană – scandaluri care ar fi pus neîndoielnic capăt carierei unui politician din ţările scandinave sau SUA. Vizita lui Strauss-Kahn a fost, de altfel, interpretată de Adrian Năstase ulterior drept „gest menit să sublinieze bunele relaţii dintre ţara noastră şi FMI”. De fapt şi de drept, relaţiile dintre FMI şi România au fost, de-a lungul anilor, mai curând execrabile – în special în perioada guvernării PSD. În 1995, FMI a suspendat derularea acordului de împrumut stand-by încheiat cu România după ce s-a dumirit că Nicolae Văcăroiu spărgea banii pe mituirea segmentului electoral cucerit de ideea paternalismului socialist. Iar în 2003-2004, când balonul speculativ conducea la o creştere semnificativă, dar, din nefericire, artificială a economiei româneşti, însuşi Adrian Năstase a fost cel care a conchis că ţara nu mai are nevoie de lecţii din partea unor instituţii internaţionale de genul FMI.
Oricine are cât de cât habar de istoria ante- şi postdecembristă a României nu are cum să nu fie conştient de faptul că socialiştii francezi n-au prea făcut ţării cine ştie ce mare bine. Ba, dimpotrivă: în aprilie 1991, preşedintele francez François Mitterrand a fost primul lider occidental care a decis încălcarea embargoului vizitelor de stat în România după mineriada din 1990. Astfel, Mitterrand a semnalat UE că era cazul s-o lase mai moale cu boicotarea lui Ion Iliescu, devenit pe atunci un paria al Europei. Cum era de aşteptat, UE s-a conformat în mare măsură.
Nu ştiu ce a urmărit Strauss-Kahn prin recentul său gest. Poate a sperat, în taină, că schimbarea de regim pe care nu a reuşit s-o impună ca tânăr student radical în propria ţară va avea acum niscaiva sorţi de izbândă prin vecinătăţi – mai ales într-un stat fost socialist, care a continuat să-şi cultive „trista moştenire”, recte armata de funcţionari publici, precum şi clientela politică, până la un pas de faliment. Cert este că nici măcar americanii nu au afişat, înaintea loviturii de stat împotriva liderului chilian marxist Salvador Allende, atâta impetuozitate precum a făcut-o Strauss-Kahn cu puţine săptămâni în urmă. Dacă Traian Băsescu va ajunge izgonit de la Cotroceni de o mare de protestatari, apoi suspendat de un parlament care nu-l are oricum la inimă, UE se va putea mândri cu înfăptuirea primului ei puci – fie şi prin intermediul uneia dintre eminenţele ei cenuşii.
