Promotor al folclorului autentic, Grigore Leşe nu uită niciodată de unde a plecat în viaţă. Aşa se face că se întoarce adesea în micul lui sat din Ţara Lăpuşului, în Stoiceni, locul de unde a pornit el cu horele sale în lume.
Din Stoiceni a început şi periplul nostru pe drumurile lui Leşe.
Grigore Leşe a fost de curând ghid prin Ţara Lăpuşului pentru toţi oamenii care şi-au dorit să cunoască locurile sale natale. Mergând la pas alături de Grigore Leşe şi de muzica tradiţională, cei aproape o sută de însoţitori ai muzicianului s-au întâlnit cu horitori şi dănţăuşi, au fost la mânăstire la Rohiiţa, au dat în strungi la oi, au învăţat să învârtească hora în grumaz şi au jucat alături de lăpuşeni. Astfel au înţeles şi de unde izvorăşte cântecul lui Leşe.
Cum s-a născut proiectul „Pe drumurile lui Leşe”?
Grigore Leşe: De la început ţin să spun că nu vreau să schimb lumea, dar am dorit să le arăt oamenilor care au vrut să mă urmeze cum se trăieşte în normalitate. Pentru că noi, în lumea noastră smintită, am uitat ce este aceea normalitate. Eu aşa am crescut, pe aceste locuri.
Vă întoarceţi cu drag pe plaiurile natale?
G.L.: Când am plecat de-acasă cei bătrâni mi-au spus: „Măi, Grigore, de-i mere în lume, nu uita să vii înapoi”. Că aşa e viaţa. Te duci în lume, te duci să lucri, că tre să ai un motiv bun să pleci, şi să-ţi laşi în urmă familia, nu numai să te afli-n treabă cu dusu’, dar să nu uiţi drumul către casă.
Unde e casa dumneavoastră?
G.L.: Întreabă câte unii: „Mă, tu de unde eşti?”. Şi omu’ zice: „Din Maramureş”. Ei, dar Maramureşul ăsta e mare. În Maramureş sunt mai multe ţărişoare: Ţara Lăpuşului, Ţara Marmureşului şi altele. Aşa că dacă mă-ntreabă cineva: „Măi, Grigore, de unde eşti?, eu răspund: „De pământ sunt din Stoiceni.” „Da’ pe unde vine Stoiceniul ăsta?” „E un sat de la colţul Şetrei”. Da’ omu’ iar nu înţelege şi-atunci îi explic raportându-mă la o zonă urbană: „Vii până-n Dej, de la Dej mergi vreo 17 kilometri până-n Gâlgău şi de-acolo o iei dreapta 30 de kilometri. Şi după ce-ajungi în Târgu Lăpuş o iei stânga şi-apoi dreapta încă 7 kilometri. Şi-n Stoiceni se-nfundă drumul. De acolo nu mai ai unde ajunge. În fundătura aia m-am născut eu. Vedeţi cât e de complicat să spui cuiva de unde eşti?
Au venit oameni din toată ţara şi chiar din străinătate ca să meargă pe drumurile dumneavoastră. Pe unde i-aţi plimbat?
G.L.: Păi Leşe a umblat la viaţa lui şi pe la biserici, şi pe la şcoli, şi pe la oi, şi pe la cârciumi. Aşa că i-am dus peste tot pe unde am umblat eu. I-am dus până şi în Dămăcuşeni, un sat de unguri unde anul trecut am fost cu tatăl meu, care s-a prăpădit acum o lună, ca să-şi caute drăguţa din tinereţe, Raki. Toate locurile pe unde am umblat au avut legătură cu viaţa mea.
De ce aţi vrut să le arătaţi oamenilor locurile dragi dumneavoastră?
G.L.: Pentru ca să înţeleagă de ce cânt aşa cum cânt. Eu stau de 50 de ani pe lumea asta şi nu ştiu încă nimic. Dar cântecul meu are rădăcinile aici. Mama mea era mare horitoare şi când a auzit-o tata s-a însurat cu ea şi s-a rugat să-i facă femeia asta un copil care să horească aşa ca ea. Şi m-am născut eu. Eu horesc de când mă ştiu. Când veneau oamenii cu colindul pe la noi îi ziceau lu’ tata să vină copilul să le cânte. Şi mă trezeau şi la trei noaptea ca să horesc. Şi-apăi hoream, că ce să fac?
Aţi început drumul chiar din satul natal, la biserica unde aţi fost botezat.
G.L.: Da. Pentru că de acolo am pornit în lume şi pentru că drumurile noastre au stat sub semnul a două mari sărbători: Schimbarea la Faţă şi Adormirea Maicii Domnului. Şi atunci şi călătoria noastră a fost o sărbătoare. La sărbătoare trebuie să ai locul curat şi sufletul primenit. Dumnezeu a ţinut cu mine şi ne-a dat timp frumos. Oamenii au venit cu sufletul ca să vadă pe unde umbla Leşe. Drumurile astea ale mele au fost lungi şi câteodată rătăcitoare. Vorba cântecului: „Drumu-i lung, pe el mă duc, capătul nu-l mai ajung. De-aş ajunge capătu’ să dau mâna cu doru'”. Aşa sunt câteodată drumurile, te duc în rătăcire. Am mers pe cale, pe cărare şi pe drumuri forestiere.
Care e cel mai bun drum pe care ar trebui să meargă oamenii ca să nu se rătăcească?
G.L.: Ar fi bine să meargă pe calea cea dreaptă, dar să ştiţi că trebuie şi drumurile celelalte ştiute. Că şi ele fac parte din viaţă. Viaţa e frumoasă, dacă ştii să o trăieşti bine. Dar pe orice drum ai apuca să ai grijă să fii smerit, să nu fii orgolios, mintea să-ţi fie bună, că e şi o vorbă: „Oaminii au multă minte, da’ nu toată-i bună”.
Aveţi vreun sfat pentru cei care s-au „rătăcit” în viaţă?
G.L.: Ştiţi cum e? Dacă te rătăceşti tre să te întorci în răscruce şi de acolo să apuci musai pe drumul la dreapta. Că cel de stânga e iar cu rătăcire. În răscruce sunt şi duhuri rele care te ispitesc să apuci pe calea cu păcat, de-aia oamenii au ridicat acolo troiţe. Acolo drumeţul face o cruce, face o rugăciune şi abia apoi porneşte iar la drum. Aşa şi eu am apucat-o la viaţa mea pe drumuri rele, dar m-am întors în răscruce şi am apucat apoi pe drumul cel bun.
E o legătură strânsă între om şi cântec prin partea aceasta de lume?
G.L.: Dacă nu cunoşti suferinţa, nu poţi hori. Un om care le are pe toate-n viaţă nu horeşte bine. Trebuie să fie şi năcaz pe lume. Trebuie să te şi desparţi de oameni şi de locuri ca să-ţi fie dor. Dacă ţi-e dor horeşti. Şi prin hore te „astâmperi.” E tare simplu. În viaţă găseşti de toate: şi bucurie, şi iubire, şi dor şi jele.
Este vreo legătură între horă şi horincă?
G.L.: Horele se leagă de munte şi de viaţa pastorală. Într-adevăr prin locurile astea se bea. Şi când bei mai şi cânţi. „Horincă verde-am băut, bat am fo mi s-o şezut, horincă verde-oi mai be, bat oi fi mi s-o şede.” D-apăi horinca tre s-o duci. Cine n-o poate duce să nu beie-n veci din ea, că e distrugătoare.
Aţi fost urmat de mulţi oameni zilele acestea. Vă simţiţi responsabil de cei care vor să vă calce pe urme?
G.L.: Până la 50 de ani e bine să ai mentori, dar după 50 trebuie să devii tu învăţător. Dacă nu te raportezi la viitor şi la generaţiile ce vin după tine pierzi legătura cu eternitatea. E bine să-ţi ducă cineva mai departe lucrarea spirituală, altfel degeaba ai venit pe lume.
Aţi dus oamenii şi la o stână de oi. De ce?
G.L.: Nu i-am dus doar aşa ca să vadă ciobanii ca pe ceva exotic, ci ca să înţeleagă de unde a pornit „Mioriţa”. Că atâta s-a vorbit de balada asta, atâta au purtat oaia asta-n sus şi-n jos, că au îmbătat-o de cap. Sunt bune şi cărţile, dar până nu pipăi lucrurile nu ştii nimic. Cine nu a fost în viaţa lui la o stână nu va înţelege niciodată „Mioriţa”.
I-aţi „certat” pe câte unii rapsozi populari pentru că s-au comercializat. E rău să câştige bani din folclor?
G.L.: E rău că strică folclorul adevărat şi ajung să fie ca la Cântarea României. Am fost zilele trecute pe la Heres, care cântă din fluierul lui când e cu oile. Şi cântă fain. Da’ dacă-l iei pe Heres de la oi şi-l pui să cânte pe scenă el nu mai e autentic. Pe scenă suflă din goarnă de trei ori şi câştigă cât munceşte într-un an. Şi-atunci zice: „Femeie, io vând oile şi mă fac artist”. Dar el nu ştie că dacă pierde legătura cu pământul şi cu turma lui cântecul i se strică. Devine ca la normă, cum erau aduşi ţăranii la Cântarea României şi îmbrăcaţi toţi la fel. Iar femeile erau puse să cânte din tulnic în grup, când tulnicul, e în realitate, instrument pastoral, cu care ciobanii îşi dau semnale unul altuia. La tulnic nu se suflă-grup, ci singur. Trăim în ape tulburi. Unora le convine aşa. Că-n ape tulburi nu te vezi. Ei, eu vreau să înot în ape limpezi.
Cum putem înota în ape limpezi?
G.L.: În primul rând să ştim de unde venim, cine suntem şi unde ne ducem. Nu suntem noi, românii, buricul pământului, dar putem ajunge importanţi doar prin valori. Pe mine lucrurile astea mă frământă în fiecare zi şi încerc să fac ceva. Că nu e bine să rămânem contemplativi. Nu suntem o ţară cu graniţele închise, aşa că putem vedea pe unde ne aflăm în raport cu lumea.
Aţi avut şi câţiva invitaţi străini.
G.L.: Da. Nu am vrut ceva festivist, cu trompete, cu goarne, cu steaguri, cu zeci de trupe şi fără nici un pic de muzică adevărată. Am avut invitaţi puţini, dar aleşi pe sprânceană. Toţi artişti cu simţire.
Sunteţi optimst în ceea ce priveşte viaţa spirituală a românilor?
G.L.: Domnule, uite aici au venit aproape o sută de oameni. Şi-au plătit drumul, cazarea şi masa doar ca să meargă pe urmele lui Leşe Grigore. Văzându-i cu câtă dăruire au participat la toate întâlnirile noastre, îmi zic că nu e încă totul pierdut. Mai sunt şi pe aici pe la noi oamini de bizuială. Dar viaţa nu-i uşoară. Cum zice cântecul: „Lumea mea-i lume legată cu lanţuri şi cu lăcată, nu mi-i bine niciodată. De mi-i bine-ntr-una zi, alte trei rele mi-or fi. Avut-am bine-n viaţă cât am fost la mama-n braţă. Da’ de când am crescut mare, numa dor şi supărare.” Dar-ar Dumnezău să fie mai bine!
