Firesc, cazul romanului Claudiu Crulic, mort in urma unei prelungite greve a foamei pe care o facuse intr-o inchisoare poloneza, a fost intens mediatizat, starnind puternice emotii in opinia publica. Ceea ce a socat a fost mai ales indiferenta autoritatilor poloneze si romane fata de aceasta forma de protest extrem. De regula, oamenii recurg la greva foamei, dar si la alte metode similare – autoincinerari, amenintari cu aruncarea in gol de la inaltime si altele – atunci cand, exasperati de ineficienta gesturilor "normale", doresc sa atraga atentia celor din jur prin provocarea unor emotii puternice.
Asemenea manifestari de protest au fost, din pacate, extrem de frecvente in ultimii ani. De prea multe ori, motivele au fost relativ derizorii, iar riscurile, mai mult mimate decat asumate. Sa ne amintim de "revolutionarii" (folosesc ghilimelele pentru ca motivele protestului nu aveau nimic revolutionar) care isi dadeau foc in Piata Revolutiei, prin 1997, fara sa pateasca nimic, de repetatele cocotari pe macarale cu motivatii obscure de acum 3-4 ani, dar si de primarul din Voluntari care, in urma cu doua saptamani, anunta ca intra in greva foamei pentru ca un post de televiziune ii taiase microfonul (sper ca domnul primar e acum bine, sanatos). In fata acestei inflatii de gesturi extreme, opinia publica a sfarsit prin a deveni insensibila, iar efectele protestelor – minime.
Apelul la memoria de lunga durata ne face sa ne amintim ca protestul extrem nu a stat intotdeauna sub semnul derizoriului. In martie 1989 un roman, Liviu Babes, murea dupa ce isi daduse foc pe partia de schi de la Poiana Brasov in semn de protest impotriva regimului comunist. Sa ne mai amintim de scriitorii (Dorin Tudoran, Cezar Ivanescu) care, in anii ’80, recurgeau la greva foamei pentru a protesta impotriva cenzurii comuniste. La vremea respectiva, desi Securitatea facea toate eforturile pentru ca lucrurile sa ramana necunoscute si personajele discreditate, gesturile lor au avut un puternic impact asupra opiniei publice.
Putin dupa schimbarea de regim, in Piata Universitatii cateva zeci de persoane intrau in greva foamei ca forma de protest impotriva incalcarii principiilor democratiei de catre puterea proaspat instaurata. Atunci faptele erau mai greu de musamalizat, dar autoritatile au facut eforturi considerabile pentru a-i discredita pe protestatari, prezentandu-i ca drogati, maniaci sexuali, bisnitari etc.
Toate acestea au lasat urme in mentalul colectiv. Atat propaganda de stat care a discreditat protestele legitime, cat si gesturile care au frizat derizoriul au contribuit la desensibilizarea cetateanului. Acesta trece astazi grabit si indiferent pe langa cortul protestatarului asezat in fata sediului unei institutii publice, fara a incerca macar sa afle motivul pentru care cineva isi pune viata in pericol. La fel de grabit a trecut consulul roman de la Varsovia peste scrisoarea (inca unui?) concetatean care il anunta ca intra in greva foamei. Claudiu Crulic a platit pentru multii Petrici care strigasera aiurea ca vine lupul.
Daca pot fi empatic fata de trecatorul grabit care nu baga in seama gestul disperat al celui de langa el, nu o pot face fata de cel investit cu autoritate publica. Omul poate fi un cabotin, dar poate fi si un om a carui rabdare si-a atins limitele. Datoria demnitarului este sa cerceteze ce anume a impins un om la un act extrem, pentru ca el, demnitarul, este servitorul acestuia (public servant, in engleza).
Recent, presa ne-a instiintat despre un grup de mineri din Zegujani, Mehedinti, care au declarat greva foamei pentru ca sindicatul din care fac parte nu primeste sediul la care ar avea dreptul. Din nou, gestul pare disproportionat fata de miza: oamenii ar putea apela la instantele judecatoresti, la conducerile confederatiilor sindicale, la prefect etc. In acest caz, recursul pripit la protestul extrem este simptomul unei alte maladii a societatii noastre: neincrederea funciara a omului de rand in procedurile firesti si in institutiile statului de drept. Experienta proprie, dar si multiplele exemple notorii si la indemana i-au invatat pe cei din Zegujani, dar nu numai pe ei, ca lupta impotriva celui mai puternic (in cazul de fata, sindicatul agreat de conducerea intreprinderii) este de la inceput sortita esecului. Din aceasta premisa decurge solutia scurtcircuitarii cailor normale de atac. Daca numai niste circumstante exceptionale ar putea face ca cei care se simt nedreptatiti sa-si gaseasca dreptatea, atunci situatia trebuie sa devina exceptionala – de unde apelul la o forma exceptionala de protest.
