Deşi dorită de populaţie, capitularea Angelei Merkel în faţa oponenţilor energiei atomice ridică un număr de întrebări la care Germania nu pare încă pregătită să răspundă. Cele mai importante dintre ele sunt cum va fi înlocuită energia atomică şi dacă cetăţenii vor mai fi dispuşi să plătească preţul atunci când îl vor afla.
Relaţia poporului german cu energia atomică a fost dintotdeauna una complicată – ceea ce ar putea mira, având în vedere dragostea nemţilor pentru tehnică şi know-how-ul industriei germane în privinţa tehnicii de vârf.
Prima centrală atomică civilă din Germania a fost construită în 1961 în Karlstein am Main, urmată în anii ’60 de mai multe altele. Opoziţia era formată, la acea vreme, mai curând la nivel local, diverse oraşe şi comune protestând împotriva amplasării unui potenţial factor de risc în imediata lor apropiere.
Însă odată cu începuturile mişcărilor studenţeşti de protest din 1968, opoziţia împotriva centralelor atomice a căpătat amploare la nivel naţional; în ochii mişcării stângiste, anti-imperialiste şi, în esenţă, anti-americane, energia atomică simboliza capitalismul şi, mai târziu, militarismul; în campaniile partidului ecologist (formaţiune politică născută din mişcarea studenţească) din anii ’80, nu se făcea nicio diferenţiere între rachetele NATO cu focoase nucleare staţionate pe teritoriul Germaniei şi centralele nucleare.
Însă adevăratul catalizator al mişcării ecologiste a venit în 1986, în forma catastrofei de la Cernobîl; un an mai târziu, Partidul Verde intra în parlamentul german cu 8,3% – iar liderul (neoficial) al partidului, Joschka Fischer, devenea una dintre cele mai carismatice şi cunoscute personalităţi politice ale Germaniei, ceea ce avea să rămână până la retragerea sa din politică în 2005. În 1998, Verzii au reuşit să ajungă la putere ca parteneri de coaliţie ai Social-Democraţilor, iar Fischer a fost numit ministru de Externe – un pas mare pentru un politician provenit din extrema stângă. În 2000, Verzii au avut parte de cel mai mare succes al lor, parlamentul adoptând o lege prin care Germania urma să reducă treptat numărul de centrale atomice, ultima urmând să fie închisă în 2020. Odată cu venirea la putere a coaliţiei de centru-dreapta a Angelei Merkel, decizia a fost inversată, iar pe 28 octombrie 2010, parlamentul german a prelungit durata de funcţionare a centralelor existente cu între 8 şi 14 ani. Însă nici cinci luni mai târziu, catastrofa nucleară de la Fukushima a dat peste cap atât planurile cât şi poziţia guvernului Merkel.
Cutremur în Japonia, efecte în Germania
Mass-media din Germania a urmărit cu mare atenţie – care pe alocuri se tranforma în isterie – evenimentele din Japonia. O analiză a reacţiei presei nipone, apărută în influentul săptămânal Der Spiegel la începutul lunii aprilie, critica dur stilul jurnaliştilor japonezi, acuzând că jurnalismul de investigaţie nu este practicat decât rar, că televiziunile sunt exagerat de optimiste şi că încercarea de a nu provoca panica populaţiei nu este un semn de responsabilitate, ci de prea mult respect pentru elitele politice şi economice ale ţării.
La numai trei zile după cutremurul şi tsunamiul care loviseră Japonia, acelaşi Der Spiegel prevestise „Sfârşitul erei nucleare”, alegând pentru imaginea de pe copertă o fotografie a centralei atomice asupra căreia plana un nor de fum; „dacă accidente ca acesta pot avea loc în Japonia, înseamnă că ele se pot întâmpla şi în Germania – nu este nevoie decât de o serie de întâmplări fatale. Fukushima este peste tot”, concluzionau autorii articolului – nefăcând însă altceva decât să redea părerea generală a opiniei publice. Nu mila pentru miile de victime ale cutremurului a dominat reacţia germanilor, ci frica de un dezastru asemănător care i-ar putea lovi şi pe ei. Puţinele voci din presă (în special cele din cotidianele conservatoare FAZ şi Die Welt) care cereau o evaluare pragmatică a evenimentelor nu au reuşit să se facă auzite, tonul discursului public fiind mai curând acut şi strident.
La doar patru zile după cutremur, când catastrofa de la Fukushima nu putea fi încă apreciată la adevărata ei dimensiune, iar numărul morţilor ca urmare a contaminării nucleare era, ca şi acum, zero, Angela Merkel a reacţionat, închizând temporar trei centrale nucleare mai vechi şi numind două comisii de experţi: una care să verifice siguranţa centralelor din Germania şi una care să evalueze aspectele etice ale folosirii energiei nucleare. Această comisie, din care făceau parte, printre alţii, filozofi, sindicalişti, sociologi şi reprezentanţi ai principalelor grupări religioase din Germania, a recomandat guvernului Merkel renunţarea la centralele nucleare până în 2021 – iar guvernul a dat curs, după o serie de tratative, recomandării comisiei.
Realpolitik contra realitate
Acest pas vine pe fondul mai multor înfrângeri ale creştin-democraţilor lui Merkel în alegeri regionale – alegeri în care partidul Verzilor a avut rezultate de excepţie; în Baden-Württemberg, creştin-democraţii au pierdut pentru prima oară din 1953, iar tot pentru prima oară în istoria Germaniei, prim-ministrul landului este un reprezentant al partidului ecologist. Merkel, până în martie o susţinătoare a energiei nucleare (care reprezintă, totuşi, 29% din totalul energiei folosite în Germania), a interpretat – oficial – aceste rezultate drept dorinţa alegătorilor de a se renunţa la centralele atomice, şi a acţionat în consecinţă; totuşi, sondajele de opinie actuale arată că Creştin-Democraţii sunt în continuare în cădere liberă – mulţi văzând în această răsturnare de poziţie un semn că oportunismul a înlocuit idealismul în programul partidului de guvernământ.
Renunţarea Germaniei, cea mai mare economie din Europa, la energia nucleară, a fost privită cu mirare şi chiar ironie de alte ţări. Astfel, Anne Lauvergeon, directoarea concernului francez de energie atomică Areva, a numit, în cotidianul german Die Welt, decizia guvernului Merkel „o decizie absolut politică”, lăsând să se înţeleagă că motivele din spatele acesteia nu pot fi raţionale; Lauvergeon spune că se aştepta la „această reacţie specific germană” şi atrage atenţia că „se pot schimba multe până în 2022″ – mai ales având în vedere scumpirea inevitabilă a energiei în Germania. Laurence Passot, preşedintele Consiliului Antreprenorilor Francezi, MEDEF, se întreabă dacă „Germania a luat această decizie realizând că va importa în continuare energie atomică din Franţa” – acuzând-o astfel pe Angela Merkel de ipocrizie.
Într-adevăr, Germania nu are multe opţiuni în privinţa înlocuirii energiei atomice; fie vor creşte importurile din Franţa, Polonia sau Cehia, fie se vor construi noi centrale pe bază de cărbuni – ceea ce ar pune guvernul Merkel în faţa unui alt paradox: pe de o parte, Merkel este una dintre cele mai îndârjite susţinătoare a unei politici energetice care să ducă la reducerea emiterii de CO2, considerată responsabilă pentru presupusa încălzire globală. Pe de altă parte, centralele atomice nu emit CO2, cele cu cărbuni însă da. Energia eoliană, cea mai „curată” dintre cele existente, înghite subvenţii uriaşe fără să fie – deocamdată – în stare să înlocuiască energia nucleară. O altă opţiune ar fi gazul, însă acesta trebuie importat din Rusia, care nu s-a dovedit, în trecut, drept cel mai sigur partener în această privinţă. Totodată, oricare dintre aceste opţiuni ar fi aleasă, Germania va trebui să construiască noi reţele de transport al curentului pe axa nord-sud – deoarece multe dintre centralele atomice care urmează să fie închise se află în sudul ţării. Costurile renunţării la energia nucleară sunt estimate la cel puţin două miliarde de euro pe an. Rămâne de văzut în ce măsură cetăţenii Germaniei vor fi dispuşi să le suporte.
