Am auzit destul de des în ultimii ani de trenuri performante deraiate în Occident, că a ajuns mai riscant să te tragi cu trenul decît să zbori cu avionul. Motivul este acela că unii cetăţeni europeni cu paşaport românesc dezgroapă cablurile de cupru ca să le fure. Accidentul, în asemenea circumstanţe, devine o certitudine şi ei sînt perfect conştienţi că unii oameni vor fi răniţi pentru că ei vor vinde cabluri ultrascumpe la preţ de nimic – în România, CFR-ul ştie la ce să se aştepte şi verifică tot ce se poate fura, de la cabluri la relee. După asta, cînd citeşti că aceiaşi cetăţeni europeni au încercat să vîndă tablouri de Matisse şi Gaugain în valoare de 18 milioane cu patru sute de mii şi, cînd nu a mers, pur şi simplu le-au dat foc, să nu le mai vadă nimeni, îţi spui că greutatea antisocială a gestului este, comparativ vorbind, un fleac.
Dar nu e aşa. Istoria cu tablourile furate din muzeul de la Rotterdam cu ajutorul unui patent, cărate în feţe de pernă, oferite pe Facebook şi finalmente arse după ce autorii deja erau în arest arată ce vulnerabilă este lumea civilizată atunci cînd e invadată de barbari. Henri Matisse, Paul Gaugain şi Pablo Picasso nu au nici o şansă în faţa lui Moise George, poreclit şi George Hoţu, plasatorul de obiecte furate din capitala Europei, şi bandele de proxeneţi şi manglitori care lucrează cu şi pentru el. Nici curatorii unei expoziţii din Occident, nici copiii care nu vor mai vedea niciodată tablourile cu pricina, şi nici chiar poliţia, care nu mai are demult acele instincte violente şi instrumente legale pe măsura unor asemenea provocări, ci poate cel mult să prindă şi să trimită la udat panseluţe comunitare pe oameni care altădată ar fi ajuns în Guyana la tăiat trestii nu au vreo şansă. Societăţile evoluează, şi sînt apărate treptat de valorile majorităţii celor care le locuiesc, mai mult decît de organele de represiune ale crimei, care devin mult mai blînde – Anglia era şocată săptămîna asta de faptul că trei criminali în serie (unul îşi omorîse toată familia) au cîştigat la CEDO dreptul de a fi eliberaţi pe cuvînt în viitor, deşi aveau pedepse necomutabile pe viaţă. Ce se întîmplă însă cînd societăţi în stadii diferite de dezvoltare se întîlnesc? Se fură microscoape ca să se bată cuie cu ele, se acoperă oalele de smîntînă cu tablouri, se fură cabluri, deşi viaţa a mii de oameni va fi pusă în pericol. Şi resentimentul creşte, pentru că asemenea societăţi nu pot involua şi nu se pot întoarce la metodele de control din trecut, ca atare populaţia lor începe să se teamă şi să deteste pe noii veniţi, să voteze cu partide care vor să închidă frontierele- dacă nu era Schengenul nu ajungeau Dogaru şi colegii cu tablourile furate prin cinci graniţe fără să îi oprească nimeni- şi să devină curat rasistă, adică să presupună că oricine din afară este un asemenea animal fără scrupule care trebuie ţinut la distanţă.
Aş vrea să fiu clar înţeleasă ce înţeleg prin diferenţa dintre civilizaţii şi unde greşeşte olandezul sau englezul care după asta va vota cu extrema dreaptă. O ţară ca a noastră are tot felul de oameni, ca şi Olanda sau Burkina Fasso. Adesea descopăr români în muzee occidentale, sau români în Ţările de Jos care muncesc onest şi sînt apreciaţi de toată lumea. Diferenţa între Burkina Fasso, România şi Olanda este pe scara controlului social, care a ajuns la un stadiu cu adevărat evoluat doar în ultimul caz. Desigur, România nu e cea mai rea ţară din lume, şi noi subestimăm moştenirea pozitivă a comunismului, faptul că nu există arme şi violenţa în spaţii publice e rezonabil controlată faţă de locuri ca Brazilia sau alte ţări cu dezvoltare comparabilă (nu sînt la fel de sigură în ce priveşte violenţa în spaţii private). Dar nici nu e o ţară bună . Pur şi simplu nu am ajuns încă în evoluţia noastră istorică la un grad suficient de control social, chit că om avea mai mulţi amatori de Matisse la suta de mii de locuitori decît Burkina Fasso. Nu sîntem capabili să avem standarde occidentale, şi e deprimant să vezi cum occidentalii care vin la noi, în lipsa acestui control, sfîrşesc prin a coborî la nivelul nostru – şi firmele străine care au început bine sfîrşesc prin a ne vinde cartofi stricaţi sau vinuri falsificate în mai puţin de un an, deşi brandul e acelaşi ca în ţările din Vest din care vin. Cînd oamenii noştri civilizaţi emigrează, asta nu e o problemă, că se încadreaz imediat în ordinea societăţilor evoluate în care se duc.
Bineînţeles, la mijloc este un echilibru complicat, între numărul acestor creaturi amorale, ca toate personajele din povestea cu tablourile (mama, mătuşa şi prietena care toate contribuie la combustia finală, pe lîngă gangsterii în sine; pînă şi experta consultată la un muzeu îi sfătuieşte să dea tablourile înapoi, că nu sînt vandabile, dar nu telefonează la poliţie), pur şi simplu numărul este prea mare pentru a permite controlul, dar şi slăbiciunea (sau corupţia, adesea) a controlorilor. DIICOT se laudă cu un caz în care tablouri de o valoare inestimabilă au fost arse la patru zile după ce suspecţii erau în arest, şi înainte de a fi arse au fost îngropate de nişte femei de două ori (şi dezgropate) în două locuri diferite, înainte de a ajunge în soba mamei suspectului principal? Păi ei ce păzeau în timpul ăsta, şi ce mare victorie a controlului este să prinzi nişte imbecili care discutau deschis pe Facebook, dar să laşi să fie distruse valorile pe care încercai să le recuperezi? Sper să nu aud că e vreunul avansat pe chestia asta.
Bineînţeles, avem şi progrese. Un complet de judecători de la Curtea Supremă a condamnat un ministru în funcţie pentru că a ţepuit statul, vedem încercări, încă timide, de a înfiripa controlul social al jafului, chiar la nivelul cel mai înalt, dramatic sabotate de şefi politici precum Crin Antonescu care iau partea infractorilor şi blamează pe cei care încearcă să contruiască barierele care se cuvin. Asta, şi nu alta e marea bătălie pe care o avem de dus în următorii ani, în timp ce plătim nota de plată pentru Matisse cu amînarea sine die a intrării noastre în Schengen. Căci ce firmă de lobby în Occident poate şterge efectul femeii din popor aplecată peste soba în care a aruncat pe Monet, Picasso şi şoşonii incriminatori, animată de dragoste maternă şi alte sentimente la fel de evoluate, scoţînd cenuşa ca să o arunce în rîpa în care europenii din cartierul ei reciclează fără discriminare toate gunoaiele.
Puteţi comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro .
