Se pare că oamenii citesc din ce în ce mai puţin. Cine mai citeşte literatură poliţistă, domnule George Arion?
George Arion: Dacă vă referiţi la români, da, ei citesc mai puţin ca odinioară. Nu-i o dramă, se va reveni la normalitatea de pe mapamond, unde situaţia e alta. Cu toată concurenţa internetului, a televiziunii, a cinematografului, prin alte locuri continuă să existe un interes enorm pentru carte. Culmea!, chiar în ţările cu o tehnologie mai avansată, cărţile apar în tiraje de sute de mii de exemplare şi se vând ca pâinea caldă. Iar literatura poliţistă stârneşte un interes extraordinar din partea cititorilor. Şi nu numai Dan Brown vinde bine. Creaţiile lui James Patterson, Nelson DeMille, David Baldacci, Frederick Forsyth, John Grisham, Robert Ludlum, Stieg Larsson, Carlo Lucarelli, Jeffery Deaver, Thomas Harris, Mary Higgins Clark, P.D. James, Peter James, Dick Francis, Roslund&Hellstrom, Richard Aleas, Robert Harris, James Ellroy şi ale altora sunt traduse în zeci de limbi. Dar şi georgianul Boris Akunin sau japonezul Koji Suzuki ori chinezoaica Diane Wei Liang şi mulţi alţii din spaţiul răsăritean s-au remarcat dincolo de hotarele ţărilor de origine. Literatura thriller&mystery cunoaşte o expansiune fără precedent. În fiecare săptămână, în lume, apar zeci de titluri din acest gen, promovate cu o ştiinţă la care noi n-am ajuns încă. De pildă, m-am întors de curând de la Rotterdam, unde am participat la o manifestare literară, Suspans în port. Patru scriitori – printre care şi eu – din Cehia, Austria, Danemarca, România -, au citit din creaţia lor pe vasul The Fighter, în prezenţa a vreo treizeci de persoane, iar apoi au răspuns la întrebările publicului. A fost prima ieşire oficială în lume a literaturii noastre poliţiste! De ce n-am organiza şi noi astfel de evenimente care să incite pe cititori să deschidă mai des o carte?
Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest gen literar? Ce presupune el: o imaginaţie debordantă dublată de multă logică, o anumită aplecare către mister?
G.A.: Orice scriitor îşi propune, printre altele, să descifreze enigmele fiinţei umane, nu numai autorii de roman „noir”, „polar”, „giallo”, „hard boiled”. Tocmai de aceea marile lor realizări pot fi încadrate liniştit în literatură, şi nu în paraliteratură, cum afirmă unii detractori ai genului. Imaginaţie debordantă? Multă logică? E bine să le ai, dar nu e neapărat nevoie să faci mare tam-tam cu ele. Pentru o poveste în care se dezleagă un mister îţi trebuie ceea ce îi trebuie oricărui scriitor: har artistic. Acesta, însă, e foarte greu de explicat.
Ce v-a determinat să abordaţi acest gen literar?
G.A.: Dintre multele răspunsuri posibile, aleg unul singur. Am scris primul meu roman poliţist, „Atac în bibliotecă” enervat de producţiile autohtone stupide, cu miliţieni bravi, curajoşi, sclipitori de inteligenţă. O literatură scrisă la comandă, de o falsitate revoltătoare. În acest context eu am propus un protagonist simpatic, pe jurnalistul Andrei Mladin, detectiv fără voie, un personaj în care s-a recunoscut tânăra generaţie din acel timp. Un erou deloc idealizat, păgubos, cu idealuri înşelate, care trece cu umor peste obstacolele întâlnite în cale, însetat de adevăr şi dreptate, înfrânt uneori, victorios până la urmă.
Se spune că, în momentul de faţă, nu prea aveţi rivali în acest gen literar. Cum vă simţiţi în această postură? Ce vine din urmă pe această zonă?
G.A.: În urmă cu câţiva ani, mai ales după dispariţia Rodicăi Ojog-Braşoveanu, rămăsesem cam singur. Am şi deplâns, în câteva articole şi interviuri, situaţia asta, îndemnându-i pe tineri să scrie thriller&mystery. Astăzi lucrurile se prezintă altfel. Au apărut mai mulţi autori care ilustrează cu talent acest gen: Bogdan Hrib, Răzvan Dolea, Bogdan Teodorescu, Adrian Onciu, Oana Stoica-Mujea, Stelian Ţurlea, VT Morogan, Eugen Ovidiu Chirovici, Ivona Boitan, Monica Daneţiu-Pană, Al. Mihalcea, Emil Simionescu ş.a. Cea mai bună dovadă că lucrurile se aşază pe un alt făgaş este constituirea, chiar în aceste zile, a „Romanian Crime Writers Club”, prima asociaţie din România care îi reuneşte pe scriitorii în acest gen. Ea îşi propune, printre altele, promovarea autorilor români, în ţară şi peste hotare. Vă anunţ şi o premieră: la anul, la Londra, vor apărea în engleză patru romane semnate de către Bogdan Hrib, Bogdan Teodorescu, Oana Stoica-Mujea şi George Arion.
Importantă este şi apariţia editurii „Crime Scene”, rod al colaborării dintre „Flacăra” şi „Tritonic”. Ea are încredere în scriitorii români şi îi publică.
Dar aţi pomenit cuvântul „rivali”. Cei pe care i-am amintit nu-mi sunt rivali, îmi sunt colegi, unii dintre ei chiar prieteni. Împreună dorim să atragem atenţia asupra şcolii de roman poliţist care s-a format la noi, originală şi în continuă înflorire. Rivalitatea e pe terenul de sport şi nu are ce căuta în literatură!
Literatura dumneavoastră poliţistă este pură fantezie sau are surse de inspiraţie în realitatea care ne înconjoară?
G.A.: E o îmbinare între fantezie şi consemnarea unor fapte din realitate. Dacă n-ar fi aşa, aş scrie SF sau aş întocmi conştiincios dosare de cazuri.
Unde se simte mai bine George Arion, în romanele poliţiste sau în publicistică? Dacă ar fi să alegeţi între cele două, ce aţi alege?
G.A.: Vă rog să nu uitaţi că am debutat cu versuri – mi-au apărut patru volume de poezie -, am scris scenariile la două filme poliţiste, am realizat la TVR serialul poliţist „Detectiv fără voie”, am creat libretul operei „În labirint” – muzica Liana Alexandra -, singura operă poliţistă din lume. La momentul respectiv, în fiecare ipostază m-am simţit bine. Acum, parcă mi-aş dori mai multă linişte – aş vrea să devin scriitor profesionist. Dar aşa ceva încă nu e posibil.
Ce rol joacă personajele feminine în romanele dumneavoastră? Au existat sau există persoane reale care v-au inspirat?
G.A.: În romanele mele există şi zâne bune, şi zâne rele. În unele cazuri, cititorul cu intuiţie poate descoperi similitudini cu persoane reale.
Apropo de zâne bune şi rele, ce rol au jucat femeile în viaţa dumneavoastră?
G.A.: Dacă e vorba despre mama mea, despre bunica mea, despre sora mea, aceste fiinţe extraordinare mi-au înrâurit viaţa în mod covârşitor. Am avut o mamă care m-a iubit cu o dragoste aspră, pe care am înţeles-o de-abia când am ajuns matur. Am avut o bunică – din păcate, n-am cunoscut-o decât pe cea din partea mamei – pe care nu ezit s-o consider cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Şi acum îmi aduc aminte o scenă pe care am urmărit-o fascinat de multe ori în copilărie: bunica mea umblând prin prisacă, trebăluind pe la stupi, fără să poarte acea mască la care apelează orice apicultor. Nu o înţepa nici o albină, deşi, uneori, unele i se aşezau pe mâini sau pe chipul său zbârcit.
Sora mea – mai mare decât mine – m-a îndrumat multă vreme cu o răbdare ieşită din comun. De pildă, când eram de-o şchioapă, mă lua la film şi-mi citea în şoaptă dialogurile de pe ecran. O aşteptam cu nerăbdare să vină de la şcoală, deoarece ştiam că, în penarul ei fastuos – pe capac era pictată o broască hazlie, care se ferea de ploaie sub o ciupercă uriaşă – aveam să găsesc întotdeauna câteva bomboane cumpărate special pentru mine. Mai târziu, când a ajuns un extraordinar reporter de televiziune, mi-a dat curajul să abandonez Politehnica la care intrasem fără să am nici o vocaţie pentru meseria de inginer şi să urmez calea literaturii şi a jurnalismului.
Iar datorită minunatei mele Doamne, Ruxandra Manuela, am doi băieţi fermecători. Este singura femeie care m-a convins că aducerea pe lume a unei fiinţe este mai importantă decât orice altceva. Am fost un celibatar înrăit, în tinereţe scrisesem chiar o poezie care începea cu versurile „Cu mine neamul meu se întrerupe. Nici o femeie nu-mi va naşte prunci…”. M-am căsătorit – ce cuvânt oribil, dar nu găsesc un altul! la 45 de ani, n-am făcut nuntă, iar uneori am coşmaruri când mă gândesc că poate şi-ar fi dorit să îmbrace rochia de mireasă. Nu sărbătorim ziua în care ne-am prezentat în faţa ofiţerului stării civile ci pe aceea în care am hotărât să rămânem împreună. Mă consolează, totuşi, gândul că am oficiat (târziu!) cununia religioasă la Mănăstirea Recea. Naşi ne-au fost Părintele Iovan, un mare duhovnic al românilor, şi Maica Stareţă Cristina. Au fost de faţă numai copiii noştri. Doar noi ne-am aflat în acel spaţiu magic. N-am să uit niciodată că, în clipa în care Părintele ne-a pus verighetele şi ne-a dat binecuvântarea, o rază de lumină a pătruns printr-un vitraliu în Biserică, transformând întreaga scenă într-o feerie. A fost incredibil! Parcă ar fi fost o confirmare divină a faptului că m-am oprit lângă cine trebuia.
Pare incredibil!
G.A. Incredibil a fost totul, chiar şi cererea mea în căsătorie. Totul s-a petrecut în 1991. Ne ştiam de câteva luni. În ziua de 13 octombrie, o zi cu o semnificaţie aparte pentru familia mea, am întrebat-o dacă e liberă pentru mine în următorii douăzeci de ani. Exact peste un an s-a născut primul nostru băiat. Şi, în curând va trebui să-i pun din nou aceeaşi întrebare. Sper ca şi de data asta răspunsul să fie afirmativ.
Alte femei din viaţa lui George Arion?
G.A.: Un gentlemen nu vorbeşte despre experienţele prin care a trecut. Dar femeile din viaţa mea se regăsesc în spaţiul ficţiunii. Am cunoscut-o pe Julieta, de care m-am despărţit la 20 de ani deoarece a plecat din ţară cu familia ei. O iubire imposibilă. În viaţa mea a fost şi Milady, eroina din „Cei trei muschetari”, capabilă oricând de trădare. Am avut norocul să stau şi lângă statuara Anna Karenina. Am zăbovit în preajma Doamnei Bovary. Şi zdrobitoarea Therese, din „Orbirea” lui Canetti, a fost în viaţa mea. M-am plimbat braţ la braţ cu Adela, eroina lui Ibrăileanu, şi am încercat să descifrez enigma Otiliei. Am plâns pentru Klavdia Chauchat din „Muntele vrăjit”, de Thomas Mann, dar şi pentru Jennifer din „Love Story”. Am fost la bal cu Nataşa Rostova. Gruşenka lui Dostoievski m-a impresionat până la lacrimi. Cum să nu mă fi îndrăgostit şi eu de misterioasa doamnă T.?, iar lista ar putea continua. E cu mult mai lungă.
De câte ori George Arion a intrat în conflict cu scriitorul (publicistul) George Arion?
G.A.: De multe ori. George Arion este un tip comod, căruia îi plăcea să joace baschet (îi place şi acum dar nu prea mai rezistă fizic), îi place să asculte muzică simfonică şi să citească mult, să vadă filme, sau să stea la taifas cu prietenii. Alteori, vegetează pur şi simplu în fotoliu, fumând pipă, lăsându-se purtat de reverii. Scriitorul (sau publicistul, sau libretistul, sau scenaristul) intervin de fiecare dată cu severitate şi îi ordonă să se întoarcă la masa de lucru. „Marş la treabă!” e cel mai tandru îndemn.
De câte ori în viaţă aţi spus „Punct şi de la capăt”?
G.A.: De multe ori. Atunci când mi-am întrerupt studiile de vioară – n-aveam un talent ieşit din comun, atunci când am abandonat Politehnica, atunci când am renunţat la un trai comod în redacţia „Revistei bibliotecilor” şi m-am aruncat în vârtejul gazetăriei la „Flacăra”…
Ce carte mi-ar recomanda scriitorul George Arion să citesc? Dar cititorul George Arion?
G.A.: „Detectiv fără voie” – Integrala Andrei Mladin -, cea mai bună creaţie poliţistă scrisă în limba română înainte de 1990. „Crime sofisticate” – cea mai încântătoare carte poliţistă scrisă la noi în ultimii douăzeci de ani. Aceste afirmaţii aparţin unor critici şi istorici literari. Nu pot să le pun la îndoială judecăţile de valoare.
Cea mai mare satisfacţie pe care aţi trăit-o ca scriitor?
G.A.: O profesoară poloneză – Kasia Jarosz, din Wroclaw – a învăţat limba română pentru a-mi citi cărţile. Ce satisfacţie mai mare poate cunoaşte un autor? Poate doar aceea de a fi primul scriitor de literatură poliţistă încununat cu Premiul Nobel!
