Contrastul dintre Declaraţia Schuman din 9 mai 1950, care a stat la baza proiectului de unificare europeană prin intermediul cărbunelui şi oţelului, şi încercarea neîncrezătoare de a salva Grecia şi moneda euro din 9 mai 2010 nu ar putea fi mai puternic.
Desigur, în 1950, Războiul Rece a fost violent, iar recuperarea după cel de-al doilea război mondial concentra minţile europene. Era urgent să fii imaginativ – iar oamenii potriviţi au fost în poziţiile potrivite. Jean Monnet, care a inspirat proiectul, a fost pragmatic şi îndrăzneţ. Robert Schuman, care le-a prezentat ideea de unificare liderilor din Europa, a fost animat de o credinţă profundă, care a ajutat la crearea unor miracole. Vremuri diferite, oameni diferiţi, stări de spirit diferite. Sediul Colegiului Europei din Natolin, lângă Varşovia, este un barometru aproape perfect pentru a testa moralul Europei. Dacă tinerele elite europene care au fost instruite să ocupe poziţii în cadrul instituţiilor Uniunii Europene nu mai cred în viitorul UE, ceva este cu adevărat greşit. Dacă ei nu cred în Europa, cine va mai crede?
În campusul Natolin, studenţii care nu au terminat încă facultatea, reprezentând mai mult de treizeci de naţionalităţi, trăiesc în ceea ce chiar ei descriu adesea ca o „cuşcă de aur”. Ei interacţionează (sau ar trebui) ca să devină ceea ce mulţi au fost deja înainte de sosirea lor: „europeni”. Cel puţin acesta este modul în care s-au desfăşurat lucrurile şi ar trebui să continue la fel. Dar, chiar şi în acest mediu unic protejat, Europa nu mai este cauza care a fost odată. Elevii tind să se grupeze pe naţionalităţi mai mult decât au făcut-o în trecut, ca şi cum ar vrea să aibă reasigurări familiare împotriva incertitudinilor din prezent şi viitor.
Când am început să predau Relaţii Internaţionale la Natolin, în 2002, toţi studenţii erau animaţi de speranţele ce decurg din extinderea UE în Europa de Est. Ei s-au pregătit pentru includerea a opt ţări foste comuniste (precum Cipru şi Malta), aproape cu fervoare cvasireligioasă. Studenţii din „Vechea Europă” au fost însufleţiţi de idealismul şi încrederea ce emană de la compatrioţii lor polonezi, cehi, estoni şi alţii. Toţi păreau optimişti în legătură cu viitorul lor politic şi economic. Dorinţa de a depăşi trauma criminală din Balcani a fost, de asemenea, prezentă. Observând studenţii din Serbia, Croaţia, Bosnia, care se confruntau cu amintirile războaielor din Balcani, „studenţii europeni” au avut o experienţă de primă mână a ceea ce au însemnat adevărata „reconciliere” şi importanţa regulilor jocului în realizarea celui mai mare succes pe care UE l-a cunoscut – transcenderea Războiului Rece şi a animozităţilor naţionaliste.
Pe data de 1 mai 2004 am sărbătorit extinderea Uniunii Europene cu studenţii mei. Ne-am îmbrăţişat sub steagul albastru cu cele 12 stele galbene. Desigur, nu toată lumea dincolo de campusul Colegiului Europei a împărtăşit acest entuziasm şi, mai ales, nu toată lumea din Vechea Europă, care de multe ori părea să-şi îndeplinească „datoria istorică” cu o reticenţă considerabilă. Astăzi, de fapt, pe măsură ce criza financiară şi economică se desfăşoară în faţa ochilor noştri, este ironic să compari puterea relativă a Europei Centrale, în spatele unui stat puternic, Polonia, cu vulnerabilitatea extremă a Europei de Sud, în spatele Greciei.
În prezent, la Colegiul Europei, „cultura îndoielii” din rândul studenţilor din Vechea Europă pare a prevala asupra a ceea ce a fost odată încrederea pragmatică a studenţilor din Noua Europă. Astăzi nu mai bate „vântul prielnic” dinspre Est, ci „vântul neprielnic” din sudul Uniunii Europene şi părţile de vest ale acesteia. Mulţi studenţi, dacă nu chiar majoritatea, nu mai sunt în campus deoarece „cred” în Europa, ci pentru că sunt plini de îndoieli cu privire la capacitatea lor de a-şi găsi un loc de muncă în ţările lor. Ei doresc să dobândească o diplomă suplimentară, chiar dacă sunt deja supracalificaţi. Ei speră la o revenire a mediului economic sau să obţină un avantaj comparativ în competiţia feroce pentru primele locuri de muncă. Ei câştigă, mai presus de toate, timp.
Întrebaţi nu despre motivaţiile lor, ci despre identitatea lor, studenţii de la Colegiu – cu excepţia germanilor – nu se percep în mod natural şi spontan ca europeni înainte de toate. Ei ascultă cu simpatie şi uneori chiar cu emoţie mărturiile generaţiei pentru care Europa a fost sinonimă cu idealul de reconciliere şi reconstrucţie. Dar ei au nevoie disperată de o nouă naraţiune. Povestea fondării Uniunii Europene nu este povestea lor, ci povestea părinţilor sau a bunicilor. Ei nu se întreabă ce pot face pentru Europa, ci ce poate face Europa pentru ei în termeni de locuri de muncă şi salarii.
Şi sunt mai degrabă bănuitori decât încrezători.
www.project-syndicate.org
