Razboiul gazelor naturale intre Rusia si Ucraina s-a incheiat printr-un acord rapid, la numai trei zile de la declansarea crizei, la urma-urmelor cele doua state fiind direct interesate sa-si mentina pozitia de furnizori siguri si de incredere pentru Europa. Asta nu inseamna, insa, ca problemele au fost rezolvate. Nici pe departe. Si asta deoarece gazul devine foarte greu de inlocuit de o alta resursa de energie. El este folosit din ce in ce mai mult in productia de electricitate, fiind mai putin poluant decat carbunele sau pacura, mai bine acceptat decat energia nucleara si mai abundent, cu rezerve la fel de importante ca si cele de petrol. In aceste conditii, in cel mult 20 de ani, in Uniunea Europeana consumul de gaze va fi practic egal cu cel al titeiului, iar livrarile de energie din Rusia vor continua sa fie „coloana vertebrala” a aprovizionarii in statele Uniunii Europene.
Prima lectie din care au trebuit sa traga invataminte toti beneficiarii Gazprom alimentati prin conductele care traverseaza Ucraina, adica aproape toata Europa (inclusiv Romania), a fost ca supradependenta de furnizarile de gaze naturale dintr-o singura sursa e foarte mare. In plus, aceasta supradependenta este amplificata si de faptul ca ruta principala care aprovizioneaza statele UE trece, inainte de a se ramifica, tot printr-o singura tara – Ucraina. Ca atare, in toata Piata Comuna au reinceput disputele privind atat reducerea consumului energetic, cat si cele referitoare la alternativa energiei nucleare. De asemenea, au fost readuse in discutie vechile planuri de construire a unor retele de transport a gazului si petrolului din regiunea Marii Caspice.
La randul sau, Rusia, in ciuda renumelui sau de „gigant al energiei”, a avut si ea de tras cateva invataminte. Ca, de exemplu, faptul ca intr-o relatie contractuala in acest domeniu partenerii au foarte multa nevoie unul de celalalt. Comparativ, daca un producator de petrol poate sa-si vanda marfa oricui, in cazul gazelor este nevoie fie de un gazoduct care sa mearga pana la consumator, fie de un proces de lichefiere intr-un alt port de import. Ca atare, in acest moment, Rusia pare ca are nevoie de Europa, la fel cum si Europa are nevoie de Rusia. Si ca dovada, Kremlinul a ajuns destul de repede la o intelegere cu Ucraina si, in plus, isi cauta propriile solutii pentru a-si diversifica rutele de export ale gazului catre vest.
Ce poate face Romania in tot acest context? Pe hartie sunt o serie de solutii. In primul rand, exista proiectul Nabucco, unde participa cinci state. Proiectul are cele mai mari sanse sa se transforme in gazoductul Nabucco, ce va lega regiunea Marii Caspice de vestul Europei, traversand Romania. Un altul este oleoductul Constanta – Trieste, destinat tranzitului petrolului din aceeasi regiune spre Europa, proiect care i-ar conferi Romaniei o pozitie strategica in zona. Proiectul insa nu are sanse la fel de mari ca Nabucco, deoarece mai exista alte trei variante de transport care ocolesc Romania. In rest, mai avem sansa finalizarii reactoarelor 2 si 3 de la Cernavoda si dublarea volumului de inmagazinare a gazelor.
Dar trebuie sa ne miscam repede. Daca pare ca Moscova s-a potolit, daca pare ca Putin are nevoie de beneficiarii din Europa, ceea ce este mai rau inca nu s-a intamplat. Gazprom nu si-a spus ultimul cuvant. Inca percepe plata gazelor in dolari. Urmatorul pas in acest tur de forta al suprematiei poate fi modificarea preturilor in euro. Adica scumpirea fara echivoc a gazelor. Nu stim cat va dura pana ce Gazprom va lua aceasta masura. Stim doar ca pentru consumatorul roman, dintr-o Romanie dependenta de Rusia, va incepe cu adevarat drama: din nou cresterea preturilor in avalansa.
