Recent, o stire despre incidente minore („au fost si niste agresiuni verbale la adresa stewardeselor, dar e cale lunga pana la chestiile care s-au spus, ca violam stewardesele sau mai stiu eu ce”) provocate la bordul unui avion de catre galeria unui club bucurestean de fotbal mi-a provocat o serie de asociatii mai mult sau mai putin vinovate.
Cu cateva zile inainte, la finalul meciului dintre Paris Saint-Germain si Tel Aviv, se inregistrasera injurii rasiste, saluturi naziste si, mine de rien, un suporter ucis. Luna trecuta, miscarile de extrema dreapta din capitala Ungariei au debutat cu implicarea masiva a fanilor unor cluburi de fotbal budapestane. Mai demult, in Italia, patronul unui club-fanion al calcio-ului devenea prim-ministru pe o platforma in care populismul si extrema dreapta faceau casa buna Ð ocazie cu care omul se sustragea urmaririi penale pentru cateva acuzatii de frauda. Si mai demult, e deja istorie, cand la carma Argentinei guverna cu mana forte unul dintre inventatorii populismului, echipa de fotbal a acestui stat ajungea la apogeul gloriei sportive.
Pe plaiuri mioritice, patronul unui club de fotbal devine – dupa ce in prealabil aplicase in public corectii fizice si verbale („Ce vrei, bai, cioara?”) unui jurnalist de culoare – liderul unui partid binisor cotat in sondaje, cu manifestari legionaroide.
Galeriile mai multor cluburi au fost sanctionate, pe rand, pentru scandari rasiste si xenofobe, de frica s-au oprit scandarile, dar stilul a ramas (vezi gestul de salut al uneia dintre galerii). In general, prin fotbalul romanesc se invartesc tot felul de personaje dubioase – fosti militieni administratori de muzeu al comunismului (nu ca ideea ar fi rea, doar accentul in fraza), tribuni, trimisi ai Domnului, distribuitori de carnati la toata urbea…
Ni se explica in fel si chip ca, printre putinele motive de a fi mandru ca esti roman, fotbalul este unul deloc de neglijat, ca el e ambasadorul nostru etc. Ma prapadesc de ras cand aud argumentandu-se cum ca veniturile fotbalistilor ar trebui scutite de impozite pentru ca ei fac atatea pentru imaginea in lume a tarii. Sa fiu iertat, dar eu unul nu vreau sa ma identific cu vandalii de pe stadioane si nici sa transform in simbol national un fotbalist care scuipa arbitrii!
Aceasta alaturare de fapte adevarate nu dovedeste nimic – argumentarea prin exemple e una din cele mai ieftine perversiuni ale mintii. La urma urmei, nu la toate meciurile sunt scandari rasiste, au existat si campionate mondiale castigate de echipe din tari cu regimuri onorabile, ca sa nu mai vorbim ca „galeria lui Rapid/n-a fost membra de partid”. Este insa cazul sa ne intrebam daca logica dominanta a oricarei asociatii de fani (asta vine de la fanatic, dar nu e relevant) nu se bazeaza pe „noi suntem cei mai buni, in afara e Raul”, logica in fond comuna cu cea a tuturor extremismelor – de dreapta sau de stanga. Ar mai fi de adaugat ca, ascuns gregar in spatele grupului, individul are sanse sporite sa-si dea frau liber instinctelor primare; ca nevoia de idoli a fost proprie mai tuturor organizatiilor de extrema dreapta. Nu spun ca galeriile sportive sunt cuiburi legionare, dar nici n-am de ce sa cred ca ele ar avea vreo sansa sa devina creuzete ale democratiei. Cred insa ca legatura dintre gruparile sportive, stilul populist si extremismul politic ar putea constitui o tema de meditatie si ingrijorare.
