„Chipul meu seamănă cu un semn de întrebare”, declara amuzată Isabelle Huppert într-un interviu, reuşind să sintetizeze astfel, în doar câteva cuvinte, esenţa apariţiilor sale pe ecran: misterul. Aerul atât de special al actriţei a destinat-o unor roluri de o rară complexitate.
Ea poate juca practic orice, fiind la fel de credibilă ca femeie fatală, ca gospodină plictisită gen madame Bovary, dar şi pe post de criminală fără scrupule. Marii regizori cu care a lucrat, în special Claude Chabrol şi Michael Haneke, nu s-au sfiit să-i exploateze talentul şi figura stranie.
Forţa ei de seducţie vine dintr-o anume atitudine de dominatrix, ea transmiţând mesajul unei femei mature, pe deplin stăpâne pe sexualitatea ei, căreia îi place să deţină controlul într-o relaţie.
Perversa Isabelle
Sex appeal-ul ei, dublat de o inteligenţă ce pare machiavelică, a „calificat-o” pentru rolurile de femeie perversă, fie că a fost vorba de profesoara de pian sado-masochistă din ecranizarea faimoasei cărţi a nobelizatei autoare Elfriede Jelinek (partitură ce i-a adus un al doilea premiu de interpretare la Cannes) sau de mama care îşi seduce fără menajamente propriul fiu în filmul „Mama mea”. Vorbind despre aceste două roluri, despre care recunoaşte că au fost create special pentru a tulbura publicul, ea spune că, în realitate, scenele de sex nu au fost dure vizual („De fapt, nici nu mi-am dezgolit prea mult trupul. Totul se întâmpla în imaginaţia spectatorilor”), ci că oroarea venea pur şi simplu din puternica încărcătură emoţională conţinută în ideea că o femeie îşi mutilează organul sexual, precum în „Pianista”, sau că o mamă poate face sex sălbatic cu fiul ei, precum personajul din „Mama mea”.
Frigida pătimaşă
Referindu-se la ea ca la una dintre actriţele sale fetiş, austriacul Michael Haneke exprima astfel „paradoxul Isabelle Huppert”: „Isabelle are o extraordinară forţă emoţională, nimeni nu exprimă suferinţa pe ecran mai bine decât ea, fiind, în acelaşi timp, o intelectuală rece cu o gândire de gheaţă”. Ea reuşeşte, am putea spune, imposibilul, fiind în egală măsură pasională şi frigidă. Deşi recunoaşterea mondială i-a venit din cinema, ea nu a renunţat niciodată la teatru. Şi pe scenă a întruchipat femei puternice, dar pasionale sau atinse de nebunie, precum Medeea, mama criminală, depresiva Hedda Gabler şi dezaxata sinucigaşă din piesa „Psihoze” de Sarah Kane. Deşi nu este o actriţă foarte comodă pentru regizori, are o relaţie excelentă cu operatorii. „Nu pentru că aş fi narcisistă”, explică actriţa, „ci pentru că vreau ca faţa mea să «colaboreze» cât mai bine cu lumina. Discut îndelung cu directorii de imagine, mai ales înaintea unui prim-plan. E important. La prim-plan, până şi o fluturare de gene devine un eveniment.” Chipul ei, care „dă” atât de bine la prim-plan, a inspirat şi o serie de fotografi celebri precum Henri Cartier-Bresson, Robert Doisneau, Juergen Teller, Annie Leibovitz şi Hiroshi Sugimoto. De fapt, unul dintre motivele vizitei sale la Bucureşti este vernisarea unei expoziţii ce cuprinde 120 de fotografii ale actriţei. Deşi figura ei este atât de specială, Isabelle Huppert comenta cu umor şi modestie: „Faţa mea? Sigur că am o faţă, că altfel nu aş fi putut juca în filme. Dar nu-i nimic special în asta. Toate actriţele au o faţă”.
Vizita în România
Pe lângă vernisarea expoziţiei „Isabelle Huppert – Femeia cu portrete”, care va fi deschisă timp de o lună la Sala Dalles, actriţa va susţine la Bucureşti un masterclass pentru studenţii Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, avându-l, cu această ocazie, „coleg de catedră” pe regizorul român Cristian Mungiu. De asemenea, cinefilii vor putea să vadă, între 28 şi 30 mai, la Sala „Elvira Popescu”, nu mai puţin de opt filme ce o au ca protagonistă pe faimoasa Isabelle Huppert.
