Diferența dintre social-liberalul Emmanuel Macron și naționalist-extremista Marine Le Pen este de numai două procente (23,75% la 21,53%). Democrația franceză exersează simultan eșecul și optimismul: eșecul intrării liderei de extremă dreapta în turul al doilea al prezidențialelor din Franța și optimismul că proeuropeanul Macron va câștiga cursa finală programată pentru 7 mai.
Întreaga Europă își pune speranțele în Emmanuel Macron, favoritul turului doi, mai cu seamă după ce două case de sondaje (Ipsos Sopra Steria și Harris Interactive) au prognozat deja, pe baza datelor pe care le dețin, că Macron va câștiga în fața naționalistei Marine Le Pen la o distanță care poate ajunge la 25% și după ce liderii partidelor socialist și conservator au anunțat susținerea acestuia. În acest fel este exclusă ideea unui Frexit, așa cum și-ar dori populiștii, altfel spus, o ieșire a Franței din UE.
Pe de altă parte, intrarea în cel de-al doilea tur de scrutin a reprezentantei Frontului Național, Marine Le Pen, cu un scor de peste 20% arată cât de fragil poate deveni echilibrul politic din Franța și cât de populare sunt promisiunile liderei extremei dreapta. Programul populistei Le Pen cu 144 de măsuri susține ieșirea din zona Schengen, revenirea la franc, reducerea numărului imigranților, ieșirea din comandamentul integrat al NATO, “reînarmarea masivă” a Franței și suplimentarea cu 15.000 a numărului polițiștilor, expulzarea automată a infractorilor străini, înscrierea în Constituție a conceptului de “prioritate națională”, potrivit căruia francezii trec înaintea străinilor în toate domeniile.
Chiar dacă naționalismul liderei extremiste nu va avea succes de această dată, alegerile prezidențiale din acest an arată că Franța se află într-un punct de inflexiune, în care se anunță pericolul intrării într-o eră a postdemocrației.
Sociologul englez Colin Crouch a definit societatea postdemocratică la începutul anilor 2000 ca fiind o societate care “continuă să aibă și să folosească toate instituțiile democrației, dar în care acestea devin tot mai mult o cochilie formală”, în vreme ce deciziile vor fi luate de cercurile strâmte ale elitei politico-economice.
Absolvent al vestitei -Şcoli Naţionale de Administraţie, cu un masterat în Afaceri Publice obţinut la Institutul de Studii Politice din Paris, fost bancher la Rothschild, Emmanuel Macron are șanse să devină la 39 de ani cel mai tânăr președinte al Franței și primul independent care ajunge într-o funcție atât de înaltă. A fost împins în cursa prezidențială de oameni influenți din Pentagon, cum este Jacques Attali, un guru economic și un vizionar, dar și de președintele François Hollande, care l-a promovat inițial în aparatul său de la Palatul Élisée și apoi ca ministru al Economiei. În plus, Macron a avut de partea lui o susținere mediatică peste așteptări. Sloganul pe care a pariat “Nici de dreapta, nici de stânga” a avut succes, fiindcă oamenii au fost dezamăgiți de răspunsul socialiștilor și conservatorilor în perioada celor două mari crize care au lovit Europa: criza economică din perioada 2008-2010 și criza migranților, care a început în 2015 și nu se știe când se va încheia.
Programul lui Macron este oarecum opac, iar discursurile sale sunt pline de propoziții frumoase care nu spun nimic. Promite să schimbe “soft-ul politic” francez și să reînnoiască clasa politică, se declară proeuropean, dar insistă că va pune condiții Uniunii Europene, cel puțin în ceea ce privește schimbarea sistemului fiscal.
Aruncarea peste bord a liderilor partidelor tradițio-nale, socialist și conservator, intrarea în turul al doilea cu peste 20% a candidatei extremiste și optimismul susținerii unui prezidențiabil tehnocrat ar putea schimba drastic peisajul politic francez.