Cât a durat campionatul de fotbal, oamenii pe care acest divertisment planetar şi totalitar îi lasă cu totul indiferenţi – şi din care fac parte – au trebuit să îşi inventeze o serie întreagă de subterfugii de supravieţuire socială. Tot felul de trucuri pentru a evita discuţiile despre fotbal, pentru a nu ajunge în situaţia în care nu mai poţi da înapoi şi trebuie să formulezi incredibilul adevăr: nu, fotbalul nu mă interesează câtuşi de puţin, mi se pare un joc pueril în zilele în care mă simt generos, altminteri îl găsesc nociv. Nociv prin felul în care îi face pe oameni, în special pe cei din ţările sărace, să-şi viseze salvarea din sărăcie prin fotbal, aşa cum cred masele de părinţi care îşi împing copiii să se arunce naiv în vulgaritatea sportului profesional în loc să-i încurajeze să înveţe limbi străine, chimia ori fotografia sau orice altceva util, plăcut şi rezonabil.
Nu cred în fotbal ca mecanism de apropiere între culturi. Am văzut de multe ori, în Bruxelles, unde trăiesc, în plin centrul oraşului, incredibila violenţă şi vulgaritatea suporterilor care se încaieră şi distrug vitrine şi maşini şi atacă trecătorii… La urma urmei, în Bruxelles a avut loc, acum 25 de ani, dezastrul de pe stadionul din Heyzel, când înfruntările dintre huliganii britanici şi suporterii italieni au făcut 39 de morţi. Tăvălugul fotbalului striveşte însă sisteme simbolice mult mai importante. Pentru un mare număr de oameni din Balcani, de pildă, ceea ce a contat în recentul campionat nu a fost că Spania a câştigat, ci că Olanda a pierdut. În acest show mediatic mondial, care a divizat fidelităţile culturale ale planetei, olandezii nu au avut mulţi fani, din motive care nu ţin câtuşi de puţin de performanţele lor sportive.
Pentru cei care au uitat, 11 iulie, ziua disputării finalei, a fost o aniversare cât se poate de tristă: 15 ani de la masacrul de la Srebrenica, în care multe mii de bosniaci – peste 8.000 este cifra oficială – au fost masacrate cu sânge rece de către forţele sârbe care ocupaseră orăşelul Srebrenica, în mod oficial protejat de către militarii olandezi din forţele ONU. Faptul că olandezii, care erau acolo pentru a proteja această aşa-numită „zonă sigură”, au abandonat-o sârbilor fără a schiţa măcar un gest de împotrivire a rămas de atunci încoace ca o pată pe onoarea olandezilor, lucru nemodificat nici măcar de prezenţa Curţii Internaţionale pentru Crimele de Război în Olanda, la Haga.
Cei care găseau că era indecent ca olandezii să poată disputa meciul final al Campionatului Mondial chiar în ziua comemorării masacrului de la Srebrenica le-au cerut un gest organizatorilor meciului. Un minut de linişte, de pildă. Lucrul, s-a răspuns, nu era posibil, întrucât sud-africanii aveau deja programat în acea zi un minut de linişte pentru o altă comemorare: 50 de ani de la intrarea la închisoare a lui Nelson Mandela. S-a propus atunci ca 8.300 de scaune, de locuri de spectatori – numărul morţilor de la Srebrenica -, să rămână goale, ca întreaga planetă să vadă importanţa masacrului… dar FIFA nu a acceptat. Doamne fereşte, 8.000 de locuri nevândute pentru finală!…
Până la urmă însă, Olanda NU a câştigat în ziua masacrului. Cum apartheidul din Africa de Sud a fost inventat tot de descendenţi ai colonilor olandezi, ar fi fost o victorie jenantă pentru multă lume. Aşa s-a putut măcar menţine ficţiunea purităţii sportului. Puritate?!… Puţini vor să-şi amintească de rolul jucat de huliganii şi membrii cluburilor de fotbal (precum Steaua Roşie din Belgrad) în ororile şi curăţarea etnică din Bosnia şi din celelalte războaie recente din Balcani. În ce mă priveşte, lumea fotbalului, cu meciurile sale trucate, cu incultura abisală şi aroganţa jucătorilor-vedetă, cu salariile obscene pe care le primesc aceşti oameni, dintre care majoritatea nu au nici un talent personal în afară de acela de a şti să lovească într-o minge umflată, mă oripilează şi prefer să mă ţin departe.
Cea mai bună metodă de a scăpa de indignarea agresivă a suporterilor, metodă ce nu poate fi întotdeauna aplicată, este evitarea discuţiei. „Nu, nu ştiu care a fost rezultatul aseară şi nu mă interesează să aflu dacă cutare penalty a fost justificat sau nu…” Această fugă laşă nu funcţionează însă mereu. Într-atât de mult promotorii acestui spectacol totalitar au reuşit să ne condiţioneze, încât cei care se ţin pur şi simplu deoparte de lumea fotbalului sunt priviţi ca nişte infirmi. Iar prin asta fotbalul arată că degajează o ideologie totalitară: ca în orice cult sau sectă, cei care nu împărtăşesc fervoarea şi extazul fidelilor sunt văzuţi drept nişte oameni bizari, incompleţi, suspecţi sau demni de milă… pe scurt, nişte neoameni… Şi se ştie cum spun ideologiile totalitare că trebuie trataţi neoamenii.
