» Rukmini Callimachi are 35 de ani, s-a nascut in Romania, iar acum este corespondentul prestigioasei agentii de presa The Associated Press in Africa. A fost finalista categoriei "International Reporting" a Premiilor Pulitzer.
» Rukmini traieste in Dakar si relateaza abuzurile asupra copiilor din Africa de Vest. A plecat la 5 ani din Romania si cu toate acestea, vorbeste impecabil romaneste.
» Intr-un interviu acordat ziarului "Romania libera", Rukmini Callimachi a povestit despre legaturile cu tara natala si despre importanta unei nominalizari la "Nobelul pentru jurnalistica".
» Cum ai primit vestea ca ai fost finalista a Premiului Pulitzer si ce inseamna aceasta nominalizare pentru un tanar jurnalist?
Tocmai plecasem din Romania, unde am petrecut Pastele, eram pe Aeroportul Heathrow din Londra, mi se verifica pasaportul, cand am primit un mail de la unul dintre redactorii-sefi ai AP: "Sa-mi dai un telefon urgent. Iti promit ca nu e nimic rau". Mi-a spus asta pentru ca, de obicei, "un telefon urgent" inseamna ceva rau. Mi-a spus ca am fost unul dintre cei trei finalisti. Am fost socata, nu ma asteptam. La AP se dau saptamanal premii si vreau sa spun ca eu, cu proiectul meu, nici acest premiu nu l-am luat pentru seria respectiva (l-am luat acum cativa ani pentru un alt proiect). E un mic soc. Nu ma asteptam. Pulitzerul este Nobelul pentru noi, jurnalistii. E adevarat ca nu l-am luat, dar am fost finalista. Sunt recunoscatoare si surprinsa.
In Africa de Vest, unul dintre abuzurile cele mai grave se face in numele religiei
» Articolele pentru care ai fost nominalizata vorbesc despre abuzurile la care sunt supusi mii de copii in Africa de Vest…
Am facut un proiect care cuprinde trei articole despre traficul de copii, care in Africa e ceva comun.
» Si in Romania se intampla…
Da, exact ca in Romania, dar in Africa de Vest e oribil, pentru ca unul dintre abuzurile cele mai grave se face in numele religiei. Parintii isi trimit copiii la scoala de la sate la oras ca sa invete Coranul. Odata ajunsi acolo, copiii sunt trimisi la cersit, pentru ca, spun profesorii lor, trebuie sa invete umilinta, pe modelul calugarului. Dar ii trimit sa cerseasca bani, nu mancare, iar copiii trebuie sa aduca o cota, altfel sunt batuti, chinuiti. Exista mai multe locuri de refugiu pentru acesti copii. Acolo ne-am inceput noi reportajul, la aceste centre, de unde copiii sunt dusi inapoi la casele lor. Este ceva incredibil. Parintii sunt atat de increzatori in acest sistem, ei nu cred ca sunt batuti si abuzati copiii. si pentru ca aceia care fac reunificarea sunt crestini, parintii ii acuza ca nu inteleg.
Al doilea reportaj era despre copiii care lucreaza in minele de aur din Senegal, Mali si Guineea. Acolo, copiii trecuti de 12 ani nu mai merg la scoala si sunt folositi la munca. Ei scot aurul din nisip utilizand mercur. si il scot cu mainile fara manusi, fara sa inteleaga riscurile pentru sanatate. Am facut o conexiune cu lumea noastra, pentru ca apoi aurul este adus in Mali, de acolo este trimis in Elvetia, unde este amestecat cu aur adus din locuri legitime, si de acolo este cumparat de UBS sau alte banci mari din lume. Nu exista nici un control. Aurul ajunge la noi prin firme mari, Mont Blanc, Van Cleef&Arpels, Cartier.
Al treilea reportaj a fost despre fetite, pentru ca am vrut sa fac si ceva despre fetite, celelalte doua erau cu baietei. In anumite zone, fetitele sunt trimise la 10-12 ani la oras pentru a avea grija de familiile bogate. Am facut un material despre o fetita de 10 ani care lucra la o familie egipteana foarte bogata, dormea intr-un garaj, se trezea noaptea, spala, calca, facea mancare. Toata lumea s-a obisnuit asa, nu vad nimic rau ca o fetita de 10 ani sa le fie servitoare.
» Cum te-ai stabilit in Africa si cum te-ai specializat in problemele acelei zone?
Am vrut sa plec din America, m-a pasionat dintotdeauna aceasta zona. Sunt foarte putini ziaristi straini acolo, asa incat fiecare tema propusa e noua, originala. Am lucrat in India ca freelancer, apoi m-am angajat la AP si am plecat in Africa la sfarsitul lui 2006. De atunci locuiesc in Senegal, la Dakar, care e capitala ziaristilor, e tara cea mai calma si stabila din Africa de Vest din punct de vedere politic.
» Cum ai parasit Romania si cum ai ajuns ziarist?
Am plecat in 1979, cand aveam 5 ani, cu mama si cu bunica. Primisem cu vreo sase luni in urma o scrisoare de la nasii mei, nasul era grav bolnav, intre timp a si murit, dar autoritatile ne-au dat voie sa iesim. Probabil pentru ca eram trei fete s-au gandit ca ne vom intoarce. In Germania mama nu a gasit de lucru si am plecat in Elvetia. Dar nu ne-am integrat. Dupa cum stii, fiind o tara foarte bogata, romanii erau priviti ca oameni care spala closete. De acolo am plecat in America, ne-am stabilit in California. Am facut Facultatea de Engleza, am inceput prin a scrie poezie, chestie care a tinut cam un an, doi, si apoi am ajuns jurnalist.
» Faptul ca scrii si despre problemele emigrantilor are legatura cu traseul tau personal?
Da, cred ca are legatura cu originea mea. M-a interesat intotdeauna celalalt, copilul care e in afara sistemului, cel care sufera.
» De ce ti-ai schimbat numele din Sichitiu in Callimachi?
Sunt mai multe motive. In primul rand, am vrut sa am un nume al meu. Parintii mei au divortat, s-au recasatorit fiecare cu altcineva. Numele Callimachi este din partea bunicii, prin alianta, de la o stramatusa de-a mea care mi-a marcat copilaria, Eufesina Callimachi. Auzeam adesea la masa "o printesa nu sta asa". Apoi, unchiul meu imi povestea ca a fost prima femeie din Romania care a purtat pantaloni, statea in pozitii de barbati, calarea, nu si-a schimbat numele dupa casatorie – a fost un model feminist in anii ’20. si mi-a placut, m-a impresionat. Pe de alta parte, doar in Romania e un nume boieresc, in restul lumii e un nume oarecare.
» Cat de des vii in Romania?
Nu atat de des pe cat as vrea. Am fost acum de Paste, dar nu mai fusesem din 2003, de la parastasul bunicii. In ultimii sase ani, de cand lucrez ca ziarist, a fost mai greu sa ajung si imi pare rau, pentru ca ma simt foarte bine acolo. Am venit acum sa-mi refac si pasaportul roman, pentru ca nu am renuntat niciodata la cetatenia romana.
Acum sunt imbracata mult mai prost decat tinerele din Romania, care sunt superaranjate
» Cum ti se pare Romania?
Mi s-a parut foarte schimbata in bine. M-am dus la Starea Civila si acolo se da o revista despre sectorul 1, scoasa de primarie. Erau doua articole in aceasta revista care m-au socat in mod placut. Unul era despre faptul ca in parcuri se pun pungi pentru cei care au caini. In jumatate din America nu exista asa ceva si nici in multe alte tari civilizate. si mai era un alt articol despre caini, eu iubesc mult cainii, si ma asteptam sa citesc ca au fost eutanasiati, dar dimpotriva, se spunea ca din 166 de caini 80 au fost vaccinati, doi au fost adoptati… Am fost surprinsa, mai ales ca in 2003, cand fusesem ultima data in Romania, tocmai era scandalul cu Brigitte Bardot.
Acum am descoperit la Bucuresti 1.000 de chestii straine care au ajuns acolo, am vazut banci cipriote, zeci de firme mari, McDonalds, Carrefour etc. Am facut o saritura uriasa. In 1995, cand am venit prima data, aveam 21 de ani si ma simteam ciudat ca sunt imbracata altfel. Parca oamenii ma acuzau ca eu traiesc dincolo. Acum trebuie sa-ti spun ca sunt imbracata mult mai prost decat tinerele din Romania, care sunt superaranjate. si nu se mai simte nici o diferenta, romanii au iesit dincolo, strainii vin in tara. Iar oamenii aleg sa traiasca unde vor.
» Iti multumesc pentru interviu si mult succes in continuare!
Iti multumesc si eu. Tatalui meu o sa-i placa. Tatal meu nu a inteles niciodata prea bine ce fac, acum cred ca o sa-i placa.
