"Intr-o vineri, spre amiaza – era pe data de 20 iulie 1714 – cel mai frumos pod din Peru se rupse, precipitand in prapastia de sub el cinci calatori." Asa incepe unul dintre cele mai tulburatoare romane ale secolului al XX-lea, "Podul de la San Louis Rey". Scris in 1927 de americanul Thornton Wilder, romanul a primit premiul Pulitzer in 1928 si a fost ecranizat in 1929. De atunci s-au mai facut cateva filme dupa aceasta poveste, ultimul in 2004, cu Robert De Niro.
De ce-i tulbura atat de mult pe oameni caderea podurilor? Probabil pentru ca atunci cand se prabusesc, de uzura sau de batranete, podurile antreneaza cu ele in moarte, aproape sistematic, si cativa oameni. E ca si cum podurile n-ar vrea, sau n-ar putea, sa moara singure.
Asa s-a intamplat pe 1 august anul acesta si cu podul care s-a prabusit in Statele Unite, mai precis la Minneapolis. Un pod rutier peste fluviul Mississippi care s-a rupt dintr-odata, la o ora de varf, atragand cu el in apele fluviului vreo 50 de automobile. Victimele au acum in comun acest lucru misterios: faptul ca s-au aflat impreuna in acelasi loc in cel mai nefast moment posibil. Ironia sortii, podul nu era nici macar considerat foarte batran, fusese construit cu 40 de ani in urma, iar unele reparatii erau prevazute pentru el in 2020.
Probabilitatea, pentru fiecare dintre noi, de a ne afla pe un pod chiar in momentul in care acesta cedeaza din cauza uzurii, aceasta probabilitate deci este aproape egala cu zero. Dar nu si egala cu zero, dovada ca podurile fac, din cand in cand, victime. Din 1999 incoace au avut loc in lume peste zece astfel de accidente sau catastrofe. In ianuarie 1999 un pod lung de 180 de metri s-a prabusit in China, provocand moartea a 40 de persoane. In martie 2001 un pod rutier s-a prabusit in Portugalia, provocand moartea a 58 de persoane. In iulie 2002 si-au pierdut viata 14 persoane care se aflau pe un pod in Nigeria… Lista este relativ lunga. Podurile lovesc dupa cea mai perfecta lege a hazardului, adica imprevizibil, pe toate continentele, atat in tari dezvoltate, cat si in tari in curs de dezvoltare. In perioada despre care vorbesc, dintre 1999 si 2007, s-au mai prabusit poduri in India, Iordania, Bolivia, Pakistan, Canada si Indonezia. Exista uneori ani nefasti pentru poduri. Astfel, in 2002 s-au prabusit trei poduri in trei tari diferite, iar in 2006 – patru poduri in patru tari diferite.
Dincolo de cauzele acestor catastrofe, ceva ramane misterios si provoaca frisoane metafizice cand ne gandim la victime sau mai degraba la destinul lor. Cati dintre acesti oameni, surprinsi de prabusirea unui pod, erau de fapt calatori aflati pentru prima data in acel loc? Cum e posibil sa ai un astfel de destin, adica sa-ti inchei viata cazand in abis cu un pod obosit, cand probabilitatea de a sfarsi astfel iti era aproape egala cu zero?
Subiectul le-a dat de gandit multora, inclusiv romancierului american pe care l-am evocat la inceput. In cartea sa, catastrofa se produce sub ochii unui martor ocular, sub ochii unui misionar care vede, brusc, in cele intamplate, mana lui Dumnezeu. El incepe de altfel o lunga ancheta pentru a afla cine erau cele cinci victime si cum de le-a putut da destinul intalnire pentru a muri impreuna. Personajul cartii pare tentat sa creada ca evenimentul la care a asistat, adica prabusirea unui pod sub ochii sai, este o dovada a existentei lui Dumnezeu. Dar ancheta minutioasa pe care o face il trimite ulterior spre alte concluzii: victimele nu aveau nimic in comun, nici aceleasi pacate si nici aceleasi virtuti, iar Dumnezeu nu avea nici un motiv sa fie mai suparat pe ele, pentru a le pedepsi mai brutal decat pe alti oameni.
Ramane din toata aceasta poveste si din toate povestile tragice ale podurilor care se prabusesc dintr-odata sentimentul confuz ca omul se afla intr-un neintrerupt dans cu hazardul. In fiecare moment, in angrenajul vietii noastre, pe care ni-l construim cu atata migala si uneori cu atata precizie, hazardul poate arunca un fir de praf, si este suficient ca toata masinaria sa deraieze. Podurile care se prabusesc ne dau de fapt o lectie de filozofie, dar rareori stim noi, oamenii, sa o intelegem si sa tragem din ea invatatura care se cuvine.
In Statele Unite, imediat dupa aceasta catastrofa, extrem de mediatizata de altfel, o armata de specialisti a inceput sa avertizeze ca intreaga infrastructura a Americii este pe cale de a imbatrani. Din cele 600.000 de poduri pe care le au Statele Unite, 27 la suta comporta riscuri, spun expertii. Sigur, si aceasta este o invatatura. Dar probabil nu cea esentiala. Ori de cate ori se prabuseste un pod, ar trebui poate sa ne gandim la cat de mult ne-am indepartat noi, oamenii, de propria noastra natura si de intelegerea sacrificiului ca dimensiune cosmica.
Matei Visniec este scriitor roman stabilit la Paris
