În fond, Relu Fenechiu a făcut ce fac toţi, într-un fel sau altul. A dibuit căi neinterzise expres, la început, de lege, chiar dacă interzise mereu de morală. Ceea ce nu este clar prohibit este, în practică, tolerat şi permis, nu-i aşa? Complicităţi partinice şi transpartinice, promisiuni reciproce, donaţii şi şantaje, dosarele adversarilor şi, mai ales, ale prietenilor pitite prin sertare, spinările curbate şi cerşetoria celor din jur, gudureala josnică şi miluirea magnanimă cu mărunţiş, costumaţia la modă şi vorbirea mai mult sau mai puţin colorată, jocul de gleznă şi mizeria de caracter se împletesc, toate, într-o galerie de portrete care îşi completează, progresiv, căsuţele goale mai ceva decât tabelul lui Mendeleev.
O puteam duce tot aşa, mereu mai jos, aşteptând cu copiii ultratitraţi ai familiei în şomaj, dar şi cu pretenţiile la demnitate tot mai reduse, întinzând mâna spre porţile baricadate din spatele bodyguarzilor, încă multă vreme… Dar am intrat în Uniunea Europeană şi de la Bruxelles au venit tot mai multe semnale că aşa nu se mai poate, că e prea lată şi deşănţată situaţia, că prea e o politică de manele combinate cu stilul cartelului de la Medellin. A trebuit o singură condamnare pentru a destabiliza imuabilul establishment – era să traduc: stabiliment – al politicii naţionale cinice şi murdare, făcute de şmenarii în costume Hugo Boss şi Armani. O arestare cu focuri de armă sinucigaşe, ratând miraculos şi… cel mai stilat fost premier al României, devenit între timp delincvent dovedit, a imprimat noul stil al justiţiei române şi al beneficiarilor ei: melodramă telenovelistică, manea balcanică, trecere spontană de la mioritism la dâmboviţenie. În actul următor, răpirea şi sechestrarea, ca şi „încurajarea” sportivă cu genţi de bani au primit, în celulă, răspunsuri pe măsură: vizite pioase dinspre ortodoxia athonită; ca să nu existe confuzie şi să nu se creadă că Biserica Ortodoxă apără dreptatea, şi nu pe naşii cu bănet lăsat pe la icoane…
S-a spus deja că Relu Fenechiu e primul caz de ministru în exerciţiu condamnat de un tribunal la pedepse penitenciare. Surpriza nu este, totuşi, aşa de mare. Înainte de el, miniştrii potenţial arestabili s-au perindat aproape neîntrerupt prin faţa noastră în ultimul an. Abia a primit Liviu Pop, fostul demnitar de la Educaţie, un N.U.P., scăpând deci de braţul elastic al zeiţei legate la ochi, dar cazul cu adevărat spectaculos – după ministeriabili respinşi pe motive de incompatibilitate, care l-au precedat la acel minister (dl. Mang de la Oradea rămâne memorabil) – este, până la urmă, cel al premierului Victor Ponta. Toată solidaritatea cu oricine este denunţat ca infractor aşa cum a păţit-o el din partea preşedintelui. Rânjetul cu care Traian Băsescu a pronunţat faimosul „Dottore!…” anunţa în mod clar o asmuţire a copoilor pe urma lui în cel mai tipic stil mafiot. (Dacă era o neregulă, preşedintele era chemat să se ocupe de ea? Nu există organe abilitate ale statului pentru asta?) Pe de altă parte, compararea paginilor din teza de doctorat semnată de Ponta cu sursele din care se inspirase a permis un verdict pe care numai diversele comisii şi organisme interesate politic îl puteau omite sau contrazice. Chiar dacă, de astă dată, premierul nu a încuviinţat înlăturarea prezumtivului infractor pentru motivul că era vorba de sine însuşi – soluţie decentă pentru cineva asupra căruia suspiciunile persistau -, discuţia publică a avut loc, transparenţa a devenit o realitate, iar atmosfera era de-acum pregătită.
Nici o mare mirare, aşadar, cu verdictul sosit în cazul Fenechiu. Nici măcar în tabăra liberală, unde dezvăluirile din ziarele momentului puseseră clar în lumină incompatibilitatea lui Andrei Marga cu înaltele lui funcţii dobândite, în două runde, de la Crin Antonescu. Revelaţia rămâne alta, iar Băsescu nu a ezitat să o observe, cu limbuţia lui caracteristică: guvernul USL pare să nu aibă oameni fără un trecut discutabil. Într-adevăr, o fi greu să se găsească între milioanele de cetăţeni ai României o mână de inşi neşantajabili şi necompromişi de afaceri ori implicări dubioase? Vor mai fi fost guverne pline de ticăloşiţi, dar pe vremea legii mafiote a tăcerii din primele guvernări postdecembriste serviciile secrete nu-şi jucau feste în mod sistematic unul altuia, protagoniştii înşişi erau mai disciplinaţi, iar Europa şi SUA nu-şi vârau nasul atât de insistent în afacerile noastre (deh, nu eram încă legaţi prin jurăminte serioase unii de alţii).
Să recunoaştem însă faptele aşa cum sunt: instituţiile care ar trebui să ne slujească, dar care ne subjugă şi ne manipulează, nu-şi fac treaba, ci sunt la cheremul şefilor lor numiţi politic. Dacă nu ar fi presiunile din exterior, ne-am năstăsi şi ne-am fenechi la infinit, de nu ne-am vedea, până la becalizarea generală. Suntem abia în faza în care politicienii învaţă în silă prima lecţie de comportament responsabil: să facă un pas înapoi când se ştiu cu musca pe căciulă, fără a aştepta judecata, producând plusuri de rău. Vorbesc doar de politicieni, ca persoane, fiindcă partidele par incapabile de acest efort de înţelegere. Ele s-ar cuveni să ştie că nu poţi lăuda infractorii că au făcut bine patriei pe când ocupau locuri de demnitari, com-promiţând ţara în mediile in-ternaţionale.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
