Feminismul occidental a săvârșit câteva erori teoretice grave; una dintre ele este presupunerea frecventă că, dacă femeile ar fi la cârma societății, ar fi ”mai blânde și mai bune” (expresie preferată de George W. Bush, în 1988, pentru a atrage voturile femeilor). Într-adevăr, așa-numitul ”al doilea val” de teorii feministe abundă în aserțiuni de tipul ”războiul, rasismul, atașamentul față de ierarhie și represiunea sunt caracteristice ”patriarhatului”; ”conducerea femeilor ar crea în mod natural o lume integratoare, în care oamenii colaborează mai mult”.
Problema este că lucrurile nu au mers niciodată așa – să ne uităm numai la femeile care se află în fruntea partidelor de extremă dreapta din Europa de Vest. Lideri precum Marine le Pen, de la Frontul Național, în Franța, Pia Kjaersgaard de la Partidul Poporului, în Danemarca, și Siv Jensen, de la Partidul Progresului, în Norvegia, reflectă atracția pe care mișcările neofasciste o exercită asupra femeilor în democrațiile liberale, chiar egalitare.
Trecutul este prologul: cea mai recentă lucrare a lui Wendy Lower, ”Furiile lui Hitler: Femeile germane pe câmpurile de omor naziste”, prezintă mai multe informații despre lunga listă de femei care au aderat la mișcările violente de dreapta. Și nașterea mișcărilor de extremă dreapta din Europa – adesea cu femei la conducere – ne demonstrează că moștenitoarele fascismului din anii 1930 își au propriile simpatii de gen.
Un motiv evident al succesului de care se bucură Le Pen, Kjaersgaard și Jensen este felul în care și-au ”ambalat” și promovat partidele. Așa cum Bush a încercat să îndulcească elitismul și ostilitatea față de femei a Partidului Republican, în același fel, partidele de extremă dreapta trebuie să atragă votanții nepărând prea extreme și marginale. Cât de periculoasă poate fi o mișcare, dacă este sprijinită de femei? Asemenea partide sunt percepute ca aparținând majorității, iar discursul lor le aduce voturile femeilor tradiționaliste, muncitoare, un electorat la care este mai greu de ajuns.
Așa cum arată Lower, naziștii au reușit să vină la putere cu o platformă specială – de la organizarea gospodinelor la colonizarea teritoriilor estice cucerite – ei le-au conferit femeilor din clasa muncitoare lucruri după care tânjeau: sentimentul că aparțin unui tot mai mare decât ele (eterna atracție a fascismului), bazat pe o iconografie oficială complexă, în care rolurile de mamă și soție, care începuseră să fie devalorizate, jucau un rol crucial în drama națională. Tinerele necăsătorite care erau trimise să ajute la colonizarea teritoriilor ocupate aveau parte de aventură, câștigau experință profesională și simțeau că se bucură de o oportunitate.
Și, pentru toate aceste femei, pentru orice grupare subordonată de pretutindeni, fascismul apărea drept ceea ce numesc cercetătorii în științe sociale ”aversiunea ultimului loc”: dorința de a depăși alte grupuri. La aceasta se adaugă apelul unei figuri autoritare puternice și o ierarhie rigidă, care li se pare atractivă unor femei, la fel de mult ca unor bărbați, în diferite feluri psihodinamice. Așa cum a scris Sylvia Plath, fiica unui tată german, în poemul ei, „Daddy” (Tăticule): „Every woman adores a Fascist/The boot in the face, the brute/Brute heart of a brute like you” (Fiecare femeie iubește un fascist/Cizma peste față, bestia / Sufletul animalic al unei brute ca tine, n. red.).
Sigur, sunt anumite teme ale ideologiei de extremă dreapta care își găsesc susținătoare și în Europa zilelor noastre. În plus, mișcările de extremă dreapta beneficiază de limitările unei societăți postfeministe, postrevoluției sexuale și de vidul emoțional generat de materialismul secular.
Multe femei cu venituri mici din Occident – cel mai adesea, părinți unici cu slujbe în industria seviciilor (pink collar), care le epuizează și le smulg orice speranță de avansare – pot simți un soi de nostalgie pentru valorile trecute și pentru siguranță. Pentru ele, poate fi extrem de atractivă viziunea idealizată a unei epoci anterioare, în care rolurile sociale erau rigide și muncile tradiționale ale femeilor ar fi fost apreciate.
Si, desigur, partidele care promovează o asemenea viziune le promit femeilor – inclusiv celor care sunt resemnate cu statutul de cetățeni de rangul al doilea la muncă și care lucrează din greu acasă – că nu sunt doar atomi fără fețe în această masă postmodernă. Ba dimpotrivă; tu, muncitoarea, ești o „adevărată” daneză, norvegiană sau franțuzoaică. Tu ești moștenitoarea unei culturi nobile, și nu numai că ești deasupra imigranților, dar ești parte a ceva mult mai mare decât o simplă rotiță într-o societate multirasială și seculară.
Atracția pe care o exercită partidele de extremă dreapta asupra femeilor ar trebui analizată, nu doar condamnată. Dacă o societate nu le oferă indivizilor o viață la nivel comunitar, care să se întindă dincolo de ei, și care valorizează numai producția și rezultatele, care se deschide imigranților fără să remarce și fără să celebreze ceea ce este deosebit în culturile daneză, norvegiană sau franceză, vor apărea probleme. De exemplu, ca să valorizezi moștenirea lăsată de iluminism și idealurile sociale progresiste nu este nevoie să fii rasist sau să iei în derâdere alte culturi; însă curriculumul conceput în spiritul corectitudinii politice nici măcar nu mai încearcă să facă asta.
Până când nu vom înceta să privim pluralismul cultural ca fiind incompatibil cu apărarea legitimă a valorilor universale, mișcările fasciste vor continua să îi atragă pe cei care au nevoie de falsele speranțe și aprecierea propriilor persoane, indiferent de gen.
