Fănuş Neagu, unul dintre „capii” generaţiei şaizeciste, s-a stins ieri din viaţă la 79 de ani. Un copil teribil al lumii literare, un boem prin excelenţă căruia i se iertau toate excesele şi derapajele, el a devenit extrem de popular prin cronicile sale sportive, citite şi dezbătute pe larg, la vremea lor, de către toţi microbiştii.
Un personaj plin de culoare al culturii române comuniste, şi-a pierdut simţitor din „aură” după 1989 din cauza apropierii lui de Ion Iliescu şi de partidul-stat al acestuia, Frontul Salvării Naţionale. Cu virulentele sale discursuri stângiste şi antimonarhiste a „reuşit” să îndepărteze mulţi intelectuali din preajma sa. „Nu am fost niciodată în relaţii bune, dar m-am delimitat complet de el în 1990 când, ca să-i facă pe plac prietenului lui Iliescu,a început să scrie nişte articole oribile împotriva regelui Mihai. Oh, Doamne, ce era la gura lui! Şi sigur că a avut beneficii de pe urma lor. I s-au reeditat volumele în tiraje uriaşe, a primit postul de director al Teatrului Naţional şi a mai devenit şi academician”, ne-a declarat poetul Florin Iaru.
Într-un studiu publicat acum câţiva ani în „România literară”, criticul Alex. Ştefănescu surprindea perfect „teribilismul” lui Fănuş Neagu „cel veşnic burzuluit şi rău de gură” şi je m’en fiche-ismul care nu l-a părăsit niciodată:
„Fănuş Neagu crede că practicarea literaturii conferă o imunitate absolută, justificând şi sanctificând fiecare gest, chiar şi gesturile scandaloase. Potrivit concepţiei lui, scriitorul este, prin definiţie, boem, lipsit de responsabilităţi prozaice, bun cunoscător de ; el are dreptul să se considere un oaspete de seamă al oricărui necunoscut, ca şi al pădurilor, al gărilor, al cherhanalelor. (…)Masiv, blond şi pistruiat, ursuz mereu ca după un chef şi lăsându-se răsfăţat de mai-marii zilei cu sentimentul că le face o favoare, Fănuş Neagu evoluează ca un personaj pitoresc pe scena vieţii literare. Mulţi scriitori (cărora li se adaugă actori, cântăreţi, pictori) îi devin prieteni. Nichita Stănescu îi compune un portret plin de tandreţe: „Ursul acesta blând şi calm şi bleg, Fănuş,/ e apucat de nimeni ca de doruri; -/ dă cu sărutul numai doar în zboruri/ iar iernii lumii e învârtecuş.”
In vino veritas
Scriitorul a fost mereu un bon viveur, numele îi devenise sinonim cu „şpriţul” şi obişnuia să declare adesea cu mândrie că viaţa sa a fost o veselă petrecere. „Eu am iubit vinul bun şi petrecerea.(…)Iubeam viaţa ca un desfrânat şi n-o căutam decât pe drumuri de pierzanie, de hanuri şi de dragoste. Oho! ce nemernic am fost! Oho! şi nu-mi pare rău deloc!”, spunea autorul care-şi scria lucrările, după cum o mărturisea mai târziu în interviuri, parte în Palatul Mogoşoaia, parte în braseria de la Athenee Palace unde beneficia şi de un meniu pe cinste: „icre de Manciuria – 5 lei suta de grame şi icre negre – 6 lei suta de grame. O baterie de vinul casei costa 12 lei şi una specială 17 lei”.
Rapid nu opreşte în gările mici
„Cel mai mult am iubit echipa asta care-n ultima vreme îşi dă cu stângu-n dreptu’: Rapid”, spunea Fănuş Neagu care nu era un simplu microbist, ci un adevărat „ideolog” al echipei e fotbal din Giuleşti căreia i-a dedicat o mulţime de articole sportive şi o carte intitulată „Rapid nu opreşte în gările mici” care părea un volum de poezii de dragoste în toată legea: „Pentru mine, Rapidul e o dimineaţă aurie de toamnă, când în gările din Câmpia Bărăganului şi Dobrogea, unde trenurile opresc o singură clipă, zeci de oameni se aruncă în vagoanele amorţite de somn, ca să intre în Bucureşti pentru două ceasuri, atât cât joacă Rapidul(…)Rapidul e cel mai scurt drum dintre culmea gloriei şi Valea Plângerii. Rapid e curcubeul înalţat peste Calea Griviţei până la Podul Giuleşti”, scria Fănuş Neagu despre marea sa iubire, amintindu-şi cu nostalgie de anii ei de glorie: „Unde sunt oare suporterii de altădată ai Rapidului care dormeau pe stadion şi puneau urechea pe gradene să asculte cum creşte iarba călcată de Nicky Dumitriu? Pe mine m-au acuzat unii că m-am vândut Rapidului. Da, le-am spus, m-am vândut Rapidului pe două găleţi de cărbuni şi o mână de traverse”.
Scenaristul Fănuş
Scriitorul a cochetat şi cu cinematograful semnând scenariile mai multor filme precum „Terente, regele bălţilor”, „Casa din vis”, „Sania albastră” şi altele. Actorul Bogdan Stanoevici îşi aminteşte amuzat cum concepea Fănuş Neagu scenele din „Sania albastră:” „Fănuş era complet abulic şi voia cele mai neînchipute lucruri. Nuţu Cărmăzan, regizorul, încerca fără succes să-l tempereze. „Bogdane, cum vrei să te cheme în film?”, mă întreba Fănuş. „Păi, să mă cheme Bogdan că ar fi mai simplu.” „Bine, fie, să te cheme Bogdan. Deja ştiu cum o să arate o scenă. Ascultă: Bogdan iese din cabană purtând o căciulă de iepure pe cap şi un iepure negru în braţe. O vede pe Adriana venind către el prin zăpadă. Se zăpăceşte de nu mai ştie care-i iepurele şi care e căciula. Bogdan scapă iepurele din braţe. Iepurele fuge. Începe o cursă nebună. Omul şi iepurele. Ei, ce zici?” ”Domnu’ Fănuş, dar n-avem iepure. De unde să găsim noi iepure acum? Şi chiar dacă am avea unul, îl pierdem naibii prin zăpadă. Nu se poate.” ”Ştiu, dragă că nu se poate, dar e frumos.” Nu puteai să te superi pe el. Aşa era Fănuş.”
Trupul neînsufleţit al lui Fănuş Neagu va fi depus miercuri, la 12.30, la Uniunea Scriitorilor. Înmormântarea va avea loc joi pe Aleea Academicienilor de la cimitirul Bellu.
Biografie
Fănuş Neagu s-a născut la 5 aprilie 1932 înt satul Grădiştea-de-Sus, judeţul Brăila. A urmat cursurile liceului militar din Iaşi pe care l-a absolvit în 1948 şi a făcut apoi Şcoala Pedagogică, parte la Bucureşti, parte la Galaţi. În 1951 s-a înscris la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti, unde l-a cunoscut pe cel ce avea să-i fie bun prieten, pe Ion Băieşu.
A început Facultatea de Litere, dar nu a mai terminat-o. În 1953 a fost profesor suplinitor de limba română în comuna Largu din raionul Făurei, iar în perioada 1954-1956 a lucrat ca redactor la „Scânteia tineretului”. în 1954 a debutat cu nuvela „Duşman cu lumea” în revista „Tânărul scriitor”. În 1959 i-a apărut prima carte, culegerea de proză scurtă „Ningea în Bărăgan”.
Mai publică câteva volume de proză scurtă promiţând să scoată un roman. Acesta apare în 1968 cu titlul, „Îngerul a strigat”, volum devenit best seller ca şi „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, apărut în 1976. Scrie şi câteva piese de teatru, unele dintre ele fiind chiar puse în scenă.
Intră ca scriitor în manualele şcolare, dar devine cu adevărat faimos prin cronicile sportive din „România literară” şi „Luceafărul”. În perioada 1993-1996 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti. În 1993 a devenit membru corespondent al Academiei Române pentru ca în 2001 să fie deja membru titular al prestigioasei instituţii.
