Delegarea la nivel regional a luarilor de decizii a fost una dintre initiativele cele mai promitatoare promovate de Uniunea Europeana acum aproape un deceniu, anume la inceputul implicarii ei in Romania.
Unele rezultate nu s-au lasat asteptate indelung. Din cele 41 de judete romanesti au fost create opt regiuni de dezvoltare ce urmau sa canalizeze fondurile UE dedicate reconstructiei infrastructurii decazute alarmant din anii T80. Dar regiunile au fost create in mare graba, nefiind insotite, concomitent sau consecutiv, de o reforma a statului central. De-a lungul si de-a latul Europei UE a fost permanent ambivalenta in ceea ce priveste rolul statului central. Tentatia de a-l slabi pe acesta s-a facut deseori simtita, fiind preferata varianta transferului puterii in sus, catre Bruxelles, sau in jos, catre ierarhia regionala.
Dar intr-o tara precum Romania, cu o lunga traditie a centralizarii, regionalizarea va putea functiona doar cu conditia ca un stat central realmente puternic sa-si presteze serviciile si restul activitatilor publice intr-un mod extrem de transparent si eficace. O data ce un asemenea stat central va fi luat fiinta, atentia poate fi dedicata delegarii multora dintre functiunile sale administrative unor institutii administrative mult mai apropiate de oameni. Dar daca statul central va ramane aceeasi arena dominata de clientelism, nepotism si de ineficienta, atunci pare improbabil ca ierarhiile administratiei regionale sau locale sa fie ferite de astfel de vicii.
O reforma profunda a birocratiei, o readucere a administratiei la linia de plutire in acord cu normele occidentale a fost una dintre conditiile aderarii Romaniei la UE. Dar in practica Bruxellesul nu a insistat prea mult asupra acestui aspect. Spre deosebire, oficialii europeni au insistat mult mai mult asupra masurilor de liberalizare economica – unele dintre acestea fiind inca neadoptate in tari precum Franta si Germania, unde statul s-a aratat retinut fata de aplicarea lor. Dar Bruxellesul pare multumit – in pofida faptului ca multe din reformele administrative din Romania doar mimeaza ceea ce s-a intamplat cu adevarat in Europa Occidentala.
Bruxellesul a militat pentru reforme menite sa asigure piata libera si privatizarea, dar modul letargic si uneori chiar incompetent al oficialilor europeni de demarare a transformarii statului roman a avut consecinte daunatoare. Parti ale economiei pana nu demult controlate de stat si ramase neachizitionate de reprezentantii intereselor straine au incaput de cele mai multe ori pe mainile clasei politice nereformate sau ale aliatilor ei economici.
Regiunile de dezvoltare reprezinta un bun exemplu in acest sens. In special cele din sudul si din estul tarii s-au trezit dominate rapid de figuri pesediste, care au beneficiat din plin de influenta de care se bucurau prin implicarea lor constanta in luari de decizii cruciale – cum ar fi cele de distribuire a fondurilor europene dedicate pregatirii Romaniei pentru provocarile ce decurg din aderare. Cu exceptia Nord-Vestului tarii, centrat in jurul Clujului, restul regiunilor nu a avut oricum parte de accese de patriotism local. Iar solidaritatea dintre elitele locale si grupurile de interese a fost de regula izbitoare atunci cand venea vorba de planificarea inteleapta si inovatoare a finantarilor si fondurilor dedicate eradicarii subdezvoltarii – intentii de acest gen lipsind de cele mai multe ori cu desavarsire. In schimb, a aparut o concurenta pe cat de acerba pe atat de rusinoasa intre retelele puterii din judetele ce alcatuiesc o intreaga regiune, fiecare incercand sa iasa „fruntas” in competitie. In plus, de regula tocmai capitala de judet, respectiv orasul cu ponderea cea mai mare in regiune, reusea sa beneficieze cel mai mult de pe urma fondurilor UE.
Astfel, sprijinul european acordat descentralizarii nu a condus in cele din urma la nasterea unei „Romanii a regiunilor”. Data fiind dominatia exercitata de baronii locali, date fiind fortele parazitare care beneficiaza de pe urma amestecului lor in luarea de decizii sau in distribuirea diferitelor contracte, un astfel de rezultat nu are cum sa surprinda. La fel de nesurprinzator ramane si faptul ca romanii continua sa viseze la salvarea/mantuirea venita prin intermediul unui lider puternic, care conduce prin intermediul unui numar de institutii centrale. Exista romani activi in cadrul unor organizatii civile si academicieni precum Ovidiu Pecican din Cluj sau Victor Neumann din Timisoara care vin cu argumentul radacinilor istorice, de loc neglijabile ale conceptului regional in Romania. In opinia lor, inlaturarea subdezvoltarii cronice depinde in mare masura de abilitatea regiunii in ceea ce priveste alocarea unor sume importante provenite din propriile venituri, locale, spre eradicarea mizeriei. Inainte de 2004 Emil Boc isi exprima regretul ca, in pofida revizuirii Constitutiei (in 2003), nu s-a gasit timp sau loc si pentru aspectul regiunilor cu caracter juridic. Dar aceasta lipsa nu a fost nicicum accidentala. PSD nu avea nici cea mai mica intentie sa scape fraiele puterii din mainile centralizate ale partidului. A urmat promisiunea elaborarii ulterioare a unei scheme coerente de regionalizare administrativa, dar pe parcursul ultimei campanii electorale Adrian Nastase si-a dat in vileag adevaratele sentimente si intentii in aceasta chestiune prin prezentarea spectrului descentralizarii ca pe o posibilitate de dezintegrare a statului.
El si-a exprimat deschis ostilitatea fata de conceptul timisorean – oras ce fusese primul in a trasa calea iesirii din comunism prin elocventa sa proclamatie din 1990. Arhitectii acesteia au demonstrat atunci nu numai necesitatea autonomiei locale, dar au si confirmat existenta in Banat de suficiente energii locale pentru ca planul autonomiei sa aiba sanse de izbanda si sa contribuie in final la regenerarea intregii Romanii. Dar astfel de viziuni erau otrava curata pentru Ion Iliescu si intreaga sa camarila – care au facut totul pentru ca aceasta erezie sa fie eradicata si pentru ca Timisoara sa nu aiba sansa de a dovedi natiunii ca redresarea regionala se poate obtine prea bine si din resurse si eforturi locale.
Mare pacat ca Uniunea Europeana nu a incercat sa reaprinda spiritul proclamatiei de la Timisoara! UE a preferat sa colaboreze cu elitele centrale pentru a instaura o regionalizare implementata de sus in jos. Acest aspect reiese deja din modul in care Bruxellesul a trecut cu vederea diferitele organizatii civile ce au la activ dosare impresionante in ceea ce priveste transpunerea in viata in Romania a idealului european, de exemplu, Liga Pro Europa.
Senzatia zadarniciei experimentului regional a condus la cresterea asteptarilor, deja traditionale, ale populatiei fata de serviciile prestate strict de la centru. Din pacate, modul in care Uniunea Europeana a decis sa se apropie de sarcina refacerii statului roman – neglijand deseori necesitatea familiarizarii cu realitatea romaneasca – a permis supravietuirea unei bune parti a Romaniei vechi, disfunctionale pana in vremuri ce se vor caracterizate de steagul european ca parte integranta a peisajului national romanesc.
